Între vechile instrumente de cântat chinezești se află unul, asemănător flautului, numit liu.
Un împărat iubea foarte mult acest instrument. Îi plăcea nespus de mult sunetul lui cristalin. Dar nu voia să-l audă solo, ci numai într-o orchestră formată din sute de asemenea instrumente, care să facă să răsune tot palatul. Atunci era el foarte mulțumit.
Mulți oameni care habar n-aveau să cânte din liu se strecuraseră, prin relații și intervenții, în orchestra împăratului. Țineau instrumentul în mână și mișcau din degete, făcându-se doar a cânta, dar nescoțând niciun sunet.
Un nobil, pe nume Kuo, care habar n-avea nici el să cânte din liu, se duse la palat, se prezentă împăratului și fu primit în orchestră.
Bineînțeles, pentru această muncă primea mulți arginți pe lună.
După moartea împăratului, se urcă pe tron fiul acestuia. Și lui îi plăceau instrumentele, și el iubea muzica. Dar îi plăceau mai mult instrumentele solo, nu cele în grup.
Așa că domnul Kuo, la fel cu toți cei ce făceau parte din orchestră, dar nu știau să cânte, dispăru fără ca măcar să-și ia ziua bună.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975