Prințul o ascultă și peste puțin veni înapoi cu trei portocale.
– De-acum încolo, mai grăi bătrâna, numai de tine atârnă să fii fericit ori ba, întoarce-te liniștit acasă și ține bine minte: să nu cojești portocalele decât în preajma unei ape, altminteri nu. Dacă ai să faci așa, o să-ți fie tare bine. Dacă n-ai să faci așa, o să te căiești amarnic. Și-acum, drum bun!
Prințul o luă spre casă, dar cum calea era lungă și soarele dogora năprasnic, uită de spusele bătrânei și scoase din sân o portocală, să-și astâmpere setea. Abia apucă s-o curețe de coajă și rămase înmărmurit: din portocală ieși o zână frumoasă ca însuși visul său.
„Apă!” șopti ea stins, dar cum jur împrejur nu erau decât coline sterpe și pustii, și nicio picătură de apă, zâna închise ochii și, cu un oftat, pieri.
Abătut, printul plecă mai departe, însă nerăbdarea îi dădea mereu târcoale. „Oare și dintr-a doua portocală va ieși o zână?” se tot gândea el. Nemaiputându-se înfrâna, coji încă de portocală, Se arătă o altă zână, aidoma primei, dar și ea pieri, pentru că prințul nu avu strop de apă să-i dea.
Învățând, în sfârșit, ce înseamnă puterea stăpânirii, prințul își struni simțămintele; așteptă să fie în preajma unei ape și numai atunci se încumetă să încerce dacă și în cea de a treia portocală se afla o zână.
​ Când ajunse lângă un izvor se opri și desfăcu cu grijă coaja ultimei portocale. Dintre feliile ei se ivi o zână parcă mai frumoasă ca celelalte două.
„Apă”, ceru ea și feciorul de padișah îi dădu să soarbă apă proaspătă. Pe dată zâna se însufleți, iar prințul nu știa ce să mai facă de fericire că-și atinsese visul. Cu dragoste, prinse zâna de mână și o săltă în șa. Astfel călăriră alături tot restul drumului și fiecare clipă ce trecea îi apropia și mai mult unul de altul.
Nici nu-și dădură seama cum și când se pomeniră la hotarul împărăției padișahului-tată. O fântână, umbrită de un pin stufos, despărțea țara sa de țara vecină. Prințul, care voia să-și aducă iubita în seraiul părintesc cu toată strălucirea cuvenită, o sui pe zână în pin, să stea până s-o înturna el cu alaiul de nuntă cerut de datină.
Abia dispăru feciorul de padișah și la fântână se ivi o fată urâtă, urâtă cum nici nu se poate închipui. Era din împărăția vecină și venise cu ulciorul, după apă. Aplecându-se deasupra fântânei, văzu chipul minunat al zânei oglindit alături de al său și se învineți de ciudă. Pizma îi crescu când își aruncă privirea spre copac și dădu cu ochii aievea de făptura din el. Cu glas prefăcut cât mai dulce, întrebă pe zână ce caută în copac. Cum aceasta îi povesti totul, fără niciun ascunziș, pe loc în mintea urâtei încolți un plan.
– Oh! ce viață fericită te așteaptă! zise ea. Și ce frumoasă ești! Aș da orice ca să te pot vedea mai de aproape. Rogu-te, dă-te puțin jos din pin, să stăm nițel de vorbă. Vrei?
Lipsită de orice bănuială, zâna, coborî din copac și se aplecă deasupra fântânei să-și răcorească fața cu apă. Atât așteptă urâta! O îmbrânci în fântână cu toată puterea și se urcă ea în pin, în locul zânei.
Acolo unde zâna pieri, înghițită de apă, răsări o floricică albă, cristalină ca lacrima și tare înmiresmată.
Nu trecu mult și tropote de cai se auziră din ce în ce mai deslușit: era prințul, urmat de curteni. Venea, să-și ia mireasa și s-o înfățișeze padișahului-tată. Când din pin se dădu jos fata cea slută, încremeniră cu toții. „Oare pentru o pocitanie ca asta a colindat atâta?” murmurară oamenii. Mai uimit decât toți era însă prințul însuși. Totuși nu zise nimic și urcă urâta pe cal. Dar, când să plece, privirea-i fu atrasă de floricica cea albă. O luă și și-o puse lângă inimă, înduioșat fără să știe nici el pentru ce anume.
La îmbelșugata masă împărătească, urâta, pricepând că chiar zâna, preschimbată în floare; se odihnea lângă inima prințului, îl rugă cu viclenie:
– Dragul meu logodnic, fă-mi hatârul și dă-mi mie floarea pe care ai luat-o de la fântână!
Cum nu se cuvenea să se împotrivească dorinței logodnicei sale, prințul îi întinse floarea pe care urâta o strivi între degete, cu ură, și o aruncă pe fereastră. Pe locul unde căzu se ivi ca din pământ o pasăre, cu penele strălucitoare ca cele mai curate nestemate. Lovind de câteva ori văzduhul cu aripile, păsărica își luă zborul și se făcu nevăzută.
A doua zi, dis-de-dimineață, când grădinarul ieși să ude florile din jurul palatului, păsărica îl urmări ca o umbră, ciripind într-una.
– Ce tot te ții după mine? Vrei ceva? mormăi ursuz omul.
– Ce face prințul? întrebă păsărica.
– E bine, sănătos.
– Dar logodnica?
– Stă închisă în iatacul ei și așteaptă. Zice că dacă n-o s-o mai vadă soarele, din tuciurie o să se facă iar albă ca omătul, cum a fost mai înainte. Nunta s-a amânat până atuncea.
Păsărica fâlfâi din aripi și, așezându-se pe un trandafir, cântă de câteva ori cu jale, apoi își luă zborul și dispăru. În urma ei, trandafirul pe care stătuse se vesteji până la rădăcină.
Și astfel, rând pe rând, se uscară mai toate florile din grădină. Căci în fiecare zori de zi păsărica venea în grădină, îl întreba pe grădinar despre prinț și logodnica lui, poposea pe câte o floare, își cânta cântecul ei de amar și pleca. Și era destul să atingă cu aripa o floare, că pe dată aceasta se veștejea ca arsă, și orice i-ar fi făcut grădinarul, nu-și mai revenea.
Toate merseră așa până în clipa în care prințul băgă de seamă urgia din grădină. Foc de supărat, chemă la el pe grădinar, hotărât să-l pedepsească strașnic pentru lipsa lui de grijă. Când însă află adevărul, porunci să se ungă cu clei puținele tufe cu flori care mai rămăseseră și, înainte de revărsatul zorilor, se puse el însuși la pândă.
Păsărica veni, ca de obicei, dar când se așeză pe-o floare, nu se mai putu desprinde să zboare. Și oricât se zbătu ea, prințul izbuti cu ușurință s-o prindă și s-o ducă în serai.
Auzind cele întâmplate, logodnica lui, pricepând că zâna este totuna cu păsărica prinsă, începu să se vaiete:
– Vai, prințe, prințe! Dacă vrei să mă vezi mai degrabă cea care-am fost când m-ai cunoscut, poruncește să se taie pasărea asta, s-o mănânc friptă! Simt că așa s-or dezlega toate vrăjile care mi-au preschimbat chipul!
Plin de nădejde, prințul îi făcu pe voie și dădu păsărica pe mâna bucătarului. În vreme ce acesta o jumulea, o pană fu luată de vânt și dusă și dusă până la coliba pădurarului de la marginea pădurii. Văzând pe pervazul ferăstruicii sale pana care strălucea ca stropită cu aur, pădurarului nu-i veni s-o arunce. O luă și o puse bine pe măsuța scundă din odăiță numai după aceea plecă la lucru.
Când se întoarse seara acasă, trudit ca vai de el, ce-i văzură ochii? Căsuța îi strălucea de curățenie, în vatra pe care-o lăsase rece se alergau vesele flăcările, în timp ce pe plită ulcele cu bucate sfârâiau de-ți era mai mare dragul.
– Măi, măi, cine să fi făcut toate astea? se întrebă nedumerit omul, dar oricât își căzni mintea, oricât scormoni prin căsuță, nu găsi nimic care să-l ajute să înțeleagă ceva.
Zilele următoare se întâmplă la fel. Atunci, ce-i trecu prin cap moșneagului? Se prefăcu că pleacă în pădure, ca de obicei, dar se piti afară, în dreptul ușii și cum auzi mișcare în căsuță, buzna și el înăuntru. Se trezi față în față cu o fată frumoasă, frumoasă, care tocmai se pregătea să-i deretice prin casă.
– Nu mă alunga, dragă bătrâne, grăi fata. Sunt pribeagă, o străină, fără adăpost. Lasă-mă în casa ta și eu, în schimb, am să te îngrijesc cum m-oi pricepe mai bine!
Pădurarul, firește, se învoi: cine se împotrivește când e vorba să-și schimbe traiul rău pentru unul mai bun?!
…Timpul se scurgea tihnit în căsuța de la marginea pădurii, până într-o zi când printul, sătul să tot stea ferecat în serai așteptând fericirea pierdută, ieși să se plimbe. Se lăsa înserarea; prin ferăstruica căsuței pădurarului, opaițul lumina blând, ca o chemare. Prințul se îndreptă agale într-acolo.
Abia păși pragul și rămase ca trăsnit; înaintea sa stătea însăși zâna din portocală, frumoasă aidoma visului său, cea pentru care rătăcise prin lume și pe care o pierduse atât de repede!
O vreme îi pieri glasul, atât de tulburat era. Apoi, venindu-și în fire, o prinse de mână cu aceeași dragoste năvalnică de altădată și o rugă să-i dezvăluie ce sau cine i-a despărțit atâta vreme.
Când află din gura ei cum s-au petrecut lucrurile, prințul alergă mai întâi de-o izgoni înapoi în țara ei pe urâta care se furișase tâlhărește în seraiul său apoi se întoarse în căsuța pădurarului și își luă adevărata mireasă. Și zâna din portocală avu parte de o viață lungă și fericită, alături de soțul ei care o iubi credincios până la moarte.
În amintirea zilelor tinereții, prințul, devenit padișah, puse de se ridică pe locul fântânii urgisite de la hotarul împărăției, o alta, frumoasă, toată numai și numai din marmură albă. Pe ghizdurile ei, un vestit cioplitor în piatră dăltui povestea pe care ați auzit-o, încheind-o cu o zicală din bătrâni: “Omul, dacă iubește trandafirul, trebuie să-i iubească și spinii, căci din tufișul plin de ghimpi crește floarea care îl încântă.

The post Zâna din portocală first appeared on Povesti Scurte.

The post Povestea babei și a cocoșului first appeared on Povesti Scurte.

Mai rămăsese mezina. Ea păși până în dreptul lui Atoglu și-l stropi cu apă de trandafiri.
– Ce rușine! se ridicară din mulțime glasuri mânioase. Gulhanîm să se înjosească într-atât încât să vrea de soț un cerșetor pribeag!
Căci oamenii judecau după straie, ori veșmintele și încălțările lui Atoglu erau numai zdrențe colbuite.
– Mai gândește-te, fiica mea! O îmbie padișahul. Recunoaște c-ai greșit și te voi ierta. Alege-ți un alt mire, vrednic de tine, și cu cerșetorul o scoatem noi la capăt. Îi dăm câțiva bănuți și ne mai sărută și mâna.
– Pe el îl vreau de bărbat, tată. N-am greșit de loc, așa-mi spune mie inima.
La un semn al padișahului, străjile vestiră peste capetele încremenite ale adunării:
– Mezina padișahului nostru se va însoți cu un străin pripășit nu se știe de unde. Mâine se va săvârși nunta întreită a domnițelor noastre!
La nuntă, mezina și Atoglu fură așezați la coada mesei, printre lăutari și slugi, în timp ce celelalte două perechi erau ținute la locul de cinste, de-a dreapta și de-a stânga padișahului.
Spre sfârșitul petrecerii, padișahul încunoștiință mesenii că dăruiește celor două fiice mai mari și soților lor câte un palat, la alegere, și atâtea avuții, cât să poată trăi în belșug împărătesc neam de neamul lor. Iar lui Gulhanîm și Atoglu, le porunci să stea în grajd, laolaltă cu vitele.
Și câte umilințe nu îndurară Atoglu cu prințesa lui! Nu era zi în care să nu fie ținta batjocurilor cumnaților lor și a padișahului, ba și a curtenilor! Ei însă răbdau totul cu seninătate și amarul îi lega și mai strâns unul de altul.
​ Așa trecea timpul. Și se părea că nimic n-ar putea schimba urgisita soartă a celor doi tineri, când, pe neașteptate, zile grele se abătură asupra împărăției. Un padișah vecin, care de mult râvnea la țara socrului lui Atoglu, porni în fruntea unei oști mai numeroase ca firele de iarbă. Zdrobind orice încercare de împotrivire din drumul său, se îndrepta, cumplită amenințare, chiar asupra cetății. Padișahul-socru își adună în grabă curtea și armata și ieși să-l întâmpine pe vrăjmaș. Când trecură prin dreptul grajdului, cei doi gineri mai mari ai padișahului, care-și întovărășeau socrul, strigară în batjocură:
– Ei, grăjdare și ginere de padișah, tu nu vii la luptă? Cum o s-o scoatem la capăt fără un voinic ca tine?!
– Vin, vin! le răspunse Atoglu și o luă pe jos în urma armatei, în râsetele curții.
Când ultimul om din oaste pieri din fața ochilor săi, Atoglu se opri și după ce, uitându-se în toate părțile, se încredință că e singur, scoase din sân pana dată de pasăre și firul argintiu de păr dat de padișahul cailor.
– Poruncește, stăpâne! grăiră laolaltă pasărea și armăsarul iviți ca din pământ.
– Tu, pasăre, cheamă-ți toate suratele, iar tu adună-ți caii cei mai curajoși, cu călăreți cu tot și alergați dimpreună la locul bătăliei. La un semn al meu, năpustiți-vă ca o vijelie asupra dușmanului și zdrobiți-l! Apoi plecați la rostul vostru.
– Dar tu, stăpâne? îndrăzni să întrebe armăsarul.
– Lupt și eu!
– Atunci, îmbracă veșmintele astea – și îi întinse un rând de straie scumpe, stropite cu aur și perle – încalecă pe mine și-ți făgăduiesc cea mai strălucită izbândă din câte a cunoscut vreodată țara asta!
Când Atoglu ajunse pe câmpul de luptă, soarta bătăliei părea pierdută și însăși viața padișahului-socru era în primejdie.
– Înainte! strigă Atoglu și, rotindu-și înfricoșător sabia pe deasupra capetelor vrăjmașului, se aruncă în mijlocul vâltoarei, urmat de sute de călăreți pe armăsari albi, în timp ce un nor de păsări de pradă tăbărî asupra dușmanului, luându-i vederea și năucindu-l. Și zvonul bătăliei se ridică cumplit ceasuri întregi, cutremurând cerul, și pământul.
Spre seară, zarva se potoli. Vrăjmașul, gonit, fugea spre țara sa, fără să se mai uite înapoi. Padișahul-socru se uită după flăcăul care-i scăpase și viața, și împărăția. Când îl găsi, rănit la brațul drept, luă batista sa și-i legă el însuși rana.
– Cere-mi orice, străine, pentru ajutorul tău. Nicio răsplată nu e prea mare.
– Vreau numai dragostea ta părintească, padișahule, spuse Atoglu și dând pinteni calului, se îndreptă spre casă. Mai înainte de-a ajunge la grajduri descălecă și își îmbrăcă iar straiele sale ponosite de om sărac. Frânt de oboseală și de durerea pricinuită de rană, adormi îndată, fără să apuce să schimbe o vorbă cu Gulhanîm.
A doua zi de dimineață, când aceasta se duse la cișmea, în rând cu slugile, ca să spele legăturile însângerate ale lui Atoglu, auzi pristavii împărătești strigând:
– Cine cunoaște unde se află voinicul care ne-a scăpat țara de dușman, ori măcar știe unde e batista cu care padișahul nostru i-a legat rana, să dea îndată de veste măritului nostru stăpân.
Tulburată, prințesa mezină căută printre rufele din coș și cu batista tatălui său în mână, alergă într-un suflet la serai.
– Batista ta, tată….
– Chiar ea e! Repede, de unde-o ai? grăi padișahul nerăbdător.
– Era la bărbatul meu, pe rană…
Dar Gulhanîm nu-și sfârși vorbele, că padișahul, în marea-i grabă, o și luase spre grajduri. Din ușă îi zâmbea Atoglu, în straiele strălucitoare din ajun.
– Tu?! zise uluit padișahul, recunoscându-l.
– Eu, tată.
– Putea-vei oare să mă ierți! – mai zise padișahul. Și adăugă: Nu numai dragostea mea părintească, ci și împărăția mea ți-o dăruiesc, că știu că va fi în mâini vrednice!
…Așa luară sfârșit zilele mohorâte din viața viteazului Fiu al Calului. Lor le urmară multe, multe altele, mai toate însorite, căci lui Atoglu îi fu hărăzit un trai îndelungat și lin, alături de Gulhanîm, soția dragă, și vegheat de calul-frate care, când trecu sorocul încercărilor, se întoarse la el pentru totdeauna.

Legendă: medrese = înaltă școală musulmană.

The post Povestea lui Atoglu și a lui Gulhanîm first appeared on Povesti Scurte.

The post Mărul care râde și mărul care plânge first appeared on Povesti Scurte.