Povesti japoneze - Povesti Scurte

Zmeura de sub zăpadă

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:23:16 +0000

Cândva într-un sat o femeie care avea două fete: cea mai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai mică, O-Hana, era carne din carnea ei.
Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrențe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe.
Pe propria-i copilă o mângâia și o răsfăța, dar pe cealaltă o bătea și o punea la muncile cel mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea… Dar nimic nu era pe placul mașterei, care o ura de moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar face să scape de ea.
Într-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă și O-Hana se încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleșise de atâta căldură, spuse deodată:
— Vai ce cald mi s-a făcut! Tare aș vrea să mănânc ceva rece și bun.
— Nu vrei puțină zăpadă?
— Zăpada n-are niciun gust, iar eu vreau ceva rece și gustos.
O-Hana căzu pe gânduri și deodată bătu din palme:
— Zmeură! Vreau zmeură! Zmeură coaptă, dulce și răcoroasă.
O-Hana era tare încăpățânată. Dacă-și punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-l avea. Începu să se văicărească:
— Vreau zmeură! Dați-mi zmeură!
Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă:
— O-Cio! O-Cio, vino repede încoace!
O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ștergându-și mâinile din fugă:
— Pleacă îndată în munți și culege coșul ăsta plin cu zmeură! îi porunci mama vitregă. Dacă nu umpli bine coșul, nu cumva să mi te-arăți acasă!
— Dar crește oare zmeură acum, în miezul iernii? întrebă sfioasă O-Cio.
— Crește, nu crește, tu să ții minte: dacă te întorci cu mâinile goale, nu-ți mai dau drumul în casă.
Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară și încuie ușa în urma ei.
Fata își puse sandalele de paie în picioarele goale, dar încotro să apuce nici ea nu știa. Iarna în munți nu crește zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poți pune…
Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar până la urmă luă coșul și o porni spre munți. Era liniște. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau și mai înalți, sub căciulile lor de zăpadă.
O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece și se gândea:
„Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheț aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuța mea adevărată și voi îndeplini dorințele.”
Pe fată o podidi plânsul.
Rătăci astfel multă vreme, în neștire, fără să-și mai aleagă drumul. Urca povârnișurile împleticindu-se și cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă oboseală și de frig, se poticni și căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălțând deasupra moviliță albă.
Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva.
O-Cio deschise ochii și zări chipul unui moșneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.
— Spune-mi, O-Cio, ce-ai căutat aici pe frigul ăsta?
— Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mișcându-și buzele înghețate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.
— Dar ea nu știe oare că iarna nu crește zmeură? Bine, adaugă moșneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te și vino cu mine.
O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simți că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec.
Unchiașul pășea voinicește prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată minune! Înaintea ei se întindea o cărare de nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o serie de tufe de zmeură.
— Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moșul. Culege cât poftești, apoi du-te acasă.
Tufele acelea din luminiș erau încărcate cu boabe roșii de zmeură. Moșul se făcuse nevăzut.
„Vai! Se minună O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor.”
Apoi își împreună mâinile ca pentru rugăciune și se înclină adânc. Umplu repede coșul cu zmeură și alergă spre casă.
— Unde-ai găsit atâta zmeură? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.
Bucuroasă, O-Hana se așeză lângă vatră și începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintată:
— Vai ce gustoasă e! Ce înmiresmată e! Se topește în gură, nu alta!
— Ia dă-mi și mie vreo câteva!
Mama vitregă gustă și plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obișnuită cu bunătățile. Curând o cuprinse osteneala. Se așeză lângă vatră și ațipi.
Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea și, bătând tare din picior, îi strigă:
— O-Cio! O-Cio! Scoală-te!
Zgâlțâind-o de umeri, îi spuse apoi:
— O-Hana nu mai vrea zmeură roșie. Vrea zmeură liliachie!
Pleacă degrabă în munți și adună un coș de zmeură liliachie. O-Cio se sperie:
— Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga!
— Ce tot îndrugi acolo? Ești datoare să faci orice pentru sora ta mai mică. Cum ai găsit zmeură roșie, o să găsești și liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu mâinile goale că-i vai de tine!
O îmbrânci fără milă pe fată și încuie ușa în urma ei.
O-Cio porni către munți. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea și plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munți căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Nu cumva tot în vis culesese coșul acela cu zmeură?
Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.
Deodată auzi o chemare înceată și ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.
— Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura? întrebă el cu blândețe.
O-Cio se uită la el și izbucnind în plâns, șopti printre suspine:

— De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie… Moșneagul se împurpură de furie. Ochii îi străluciră:
— Mi-a fost milă de tine, și de aceea te-am ajutat să culegi zmeură roșie. Dar femeia asta e mai rea și mai nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăț minte! Vino după mine…
Moșul porni înainte cu pași repezi. Coborî iute ca vântul povârnișul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ținându-se pe urmele lui.
— Privește, O-Cio! Iată zmeura liliachie!
O-Cio se uită și mai să nu-și creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari și strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coșului boabele nu-și pierdeau lumina lor liliachie.
O-Cio umplu coșul și fugi cât o țineau picioarele spre casă. Munții se dădură la o parte să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, în urmă, și O-Cio se pomeni în pragul casei. Privind coșul cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare:
— Mamă, deschide! Am găsit zmeură liliachie!
— Ia te uită! Zmeură liliachie! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.
Pasămite. Crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii și când colo nu numai că ea se întorsese vie și nevătămată, dar adusese și un coș cu zmeură: zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume!
Deschise ușa, lăsând-o pe fată să intre.
O-Hana se apucă să înfulece la zmeură:
— Vai ce bună e, ce gustoasă e! Gustă și tu măicuță… Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea fructe dulci și înmiresmate.
Își umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio încercă să le oprească pe soră și pe mamă:
— Măicuță, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat… Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncați din ele!
Dar O-Hana strigă la ea:
— Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ți-a ajuns, și-ai vrea să le mănânci și pe-ale noastre! Ba mai puneți pofta-n cui!
Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie și nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.
Dar n-apucară mama vitregă și O-Hana să sfârșească de mâncat zmeura, că începură deodată să devină liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.
Când îi veni vremea, O-Cio se mărită și avu doi copii. Multă zmeură roșie, coaptă, culegea copiii de prin munți, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.

The post Zmeura de sub zăpadă first appeared on Povesti Scurte.

Zâna și pământeanul

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:22:43 +0000

Într-un sat din Japonia trăia odată un tânăr voinic și chipeș, cum nu se mai văzuse până atunci prin părțile locului. Era cel mai harnic dintre tinerii satului. La lucratul pământului sau la tăiatul lemnelor în pădure era neîntrecut. Pe ce punea mâna, făcea repede și bine.
Într-o zi, înainte de revărsatul zorilor, plecă la munte împreună cu alți săteni pentru a doborî copacii și a-i stivui în grămezi. Harnic cum era, termină treaba mai repede decât de obicei și se duse la râu să facă baie. Hotărî să meargă cât mai în susul râului, acolo unde nu mai fusese niciodată. Merse cât merse și dădu de un lac mare, unde numai puțini oameni ai satului ajunseseră doar din întâmplare. Se apropie de mal și fu surprins să vadă mai multe fete scăldându-se în lac. Fiecare dintre ele era de o frumusețe deosebită, așa cum tânărul nu mai văzuse niciodată. Încântat că le vede, se ascunse după un copac gros de pe malul lacului. Privi cu atenție în jur și descoperi mai multe rochii argintii și ușoare ca pana, agățate de crengile copacilor
Luă una din acele rochii și se ascunse cu ea undeva, ceva mai departe de mal, așteptând ca fetele să iasă din lac.
Curând ele ieșiră din apă, își puseră rochiile și dispărură fără urmă. Una, însă, negăsind-o pe a ei, se așeză la rădăcina unui brad înalt, după un tufiș, și începu să plângă. Tânărul, care urmărise totul de la distanță, văzu cum frumoasa fată se îneacă în lacrimi. Veni la ea și o întrebă:
— Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
— Eu sunt o zână, îi spuse ea, continuând să plângă. În timp ce făceam baie, mi-a dispărut rochia. Fără ea nu mă mai pot întoarce la surorile mele, sus, deasupra norilor, în împărăția zânelor! îi explică fata printre sughițuri.
— Ce păcat! zise atunci tânărul, cu glas compătimitor. Dacă nu te mai poți întoarce la ele, acolo sus, deasupra norilor, atunci mărită-te cu mine! Te învoiești?
Fata, la început, îl refuză. El însă insistă cu blândețe și, în cele din urmă, o convinse să îl ia de bărbat. O duse acasă și făcură o nuntă la care veni tot satul. Timpul trecu repede. Trăiră în înțelegere și zâna născu un băiețel frumos ca ea și ca tatăl lui. Când împlini trei ani, mama încercă, într-o după-amiază, ca de obicei, să-l culce. Îl urcă pe salteaua de pe tatami (rogojină), se întinse lângă el și începu să-i spună o poveste cu zâne și Feți-Frumoși. Cum stătea ea cu ochii pironiți pe pereți, văzu un pachet de hârtie ascuns între grinzile de lemn ale tavanului. Curioasă să vadă ce e în el, se ridică de pe saltea, luă pachetul, îl deschise, și găsi rochia pe care o pierduse cu ani în urmă, când făcuse baie în lac. Își dădu seama imediat că soțul ei era cel care-i luase rochia și-o ascunsese. O cuprinse îndată un sentiment de mânie împotriva lui și, de cum văzu rochia din nou în mâinile ei, căzu într-o adâncă nostalgie. I se întâmplă ceea ce nu i se întâmplase niciodată de când se măritase cu pământeanul; își reaminti de locurile de deasupra norilor, unde se născuse și copilărise. Întrucât soțul ei era plecat de acasă, își puse rochia de zână și se pregăti să plece deasupra norilor, împreună cu copilul. Dar chiar atunci soțul ei se întoarse acasă.
— Unde pleci? o întrebă el, nebănuind ce se întâmplase în lipsa lui.
— Deși te iubesc, răspunse ea, trebuie să mă duc acolo, de unde am venit, pentru că mi-am găsit rochia. Dacă îmi vei simți lipsa, te rog să-ți faci o sută de sandale de papură, să le încalți pe rând și să vii, cu ajutorul lor, sus, la mine.
După ce-i spuse toate astea, se urcă pe un nor, cu copilul în brațe și dispăru fără urmă în văzduh. Rămas singur, copleșit de durerea despărțirii, soțul se apucă să facă, zi și noapte, sandale de papură. Dar să faci o sută de sandale, nu era lucru ușor. Avea nevoie de mult timp. Când ajunse la nouăzeci și nouă, își pierdu răbdarea. Chiar în acel moment se coborî un nor întunecat să-l ducă sus, la zâne. Se urcă bucuros pe el, și începu să se ridice. Când ajunse aproape de
cer, norul îl opri la o mică distanță de intrarea în împărăția zânelor, deoarece soțul nu mai avusese răbdare să facă și ultima pereche de sandale pentru a completa cifra de o sută, așa cum îl sfătuise soția. Zâna, soția lui, văzându-l așa de aproape de ea, îl privi surprinsă, i se făcu milă de el, îi întinse o prăjină și-l trase sus.
Cu toate că reuși să ajungă în acest fel în cer, părinții zânei nu-l plăcură și-l puseră la încercări multe și grele. Într-o zi îi cerură să care apă cu un coș de nuiele. Zâna îl ajută, punându-i în coș o hârtie muiată în ulei și așa putu să aducă apă. În altă zi îi cerură să semene semințe de mei pe câmp. Dar când se întoarse acasă, îi cerură să adune toate semințele și să le aducă înapoi. Zâna îl ajută din nou. Trimise pe ogoare mulți porumbei, care strânseră semințele și așa el putu să le aducă înapoi, până la ultimul bob.
Așteptând ultima încercare la care urma să fie pus, omul făcu o greșeală de neiertat. Într-o zi călduroasă, chinuit de sete, tăie un pepene. În cer însă era interzisă tăierea pepenilor, întrucât exista pericolul formării unui torent de apă care putea provoca inundații. Încălcând această regulă, cum tăie pepenele, șuvoaie de apă inundară cerul. Fiind pământean, fu luat de ape și dus departe de soția lui.
Aceste inundații formară Fluviul Ceresc sau Calea Lactee, pe care o puteți vedea pe cer în serile senine de toamnă. Se spune că tânărul cel harnic, soțul zânei, a devenit steaua Altair, iar ea s-a transformat în steaua Vega. Și acum cele două stele plâng una de dorul celeilalte, separate de Calea Lactee.

Sursa: Povești nemuritoare, vol. 55, 2000 [p. 122-126]

The post Zâna și pământeanul first appeared on Povesti Scurte.

Zăpăcitul

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:22:13 +0000

Trăia cândva un om atât de zăpăcit și de încurcă-lume cum nu se mai pomenise. Odată se hotărî omul nostru să plece la templul zeului Inari 1, a cărui sărbătoare tocmai se prăznuia a doua zi, și-i spuse nevestii:
— Femeie, mâine plec la templul zeului Inari. Pregătește-mi de cu seară niște plăcințele Moci 2, pentru drum. Am de mers cale lungă.
Dimineața se sculă devreme, înainte de răsăritul soarelui. Femeia încă dormea.
— Nevastă, hei, nevastă! Unde-ai pus plăcințelele?
— Vezi acolo, la fereastră, răspunse femeia somnoroasă.
Omului i se păru că aude: „Acolo, lângă glastră.” Căută prin locul unde știa că-i glastra și dădu peste o ulcică rotundă în care nevasta își ținea sulimanurile. Năuc cum era, crezu că a găsit merindele căutate:
— Nevastă, hei, nevastă, unde-i basmaua, să leg plăcinta.
— Vezi și tu pe raft, mormăi femeia.
„Dar zăpăcitul înțelese pe pat”. Dibui el pe pat, și găsi cingătoarea cea lată de dedesubt a femeii. Încredințat că a dat peste basma, înveli ulcica în pânza cu pricina și și-o atârnă la brâu. Iar în loc de cuțit înșfacă la iuțeală melesteul de lemn.
— Nevastă, hei, nevastă! strigă iarăși. Unde mi-ai pus pălăria de paie?
— Caut-o în bucătărie.
Căută el prin bucătărie și dând peste un coș vechi, de paie, și-l îndesă pe cap. Începu să se încalțe 3. Trase un ciorap pe piciorul drept, iar pe stângul uită să-l mai încalțe; potrivi sandaua pe piciorul stâng, dar cu gândurile aiurea uită s-o mai pună și pe cea dreaptă.
Gătit în felul acesta, porni la drum cu mare zor. Începu să se lumineze de ziuă. Tocmai trecea printr-un sat. Oamenii arătau cu degetul spre el și râdeau înveseliți:
— Ia uitați-vă ce mai trăsnit! Și-a pus coșul pe cap, să-i țină umbră! Unde-o fi găsit o pălărie nemaivăzută?
„Despre cine o fi vorbind?” se gândi zăpăcitul cu mirare. Se uită el în urmă: nimeni.
„Te pomenești că oi fi chiar eu…” Își scoase pălăria și ce să vadă? Nu era pălărie, ci un coș: îl aruncă în iarbă plin de necaz și porni mai departe.
Merse el cât merse și iarăși ajunse într-un sat. Oamenii râdeau cu și mai mare poftă:
— Ia priviți cum s-a încălțat năzdrăvanul acesta! Nu cumva o fi beat?
Se uită drumețul nostru la picioare și rămase împietrit.
După ce ieși din sat, se descălță bombănind, aruncă sandaua și ciorapul cât colo și plecă mai departe desculț.
Dar când ajunse în satul următor, oamenii iarăși îl arătau cu degetul, râzând să se prăpădească.
— Ia uitați-vă la el! Păzea că vă înjunghie! Măi, ce om năstrușnic! Ce i-o fi venit istețul să ia făcălețul la brâu, în loc de cuțit?

Se uită călătorul și chipul i se lungi de mirare: la brâu purta cogeamite melesteul de lemn. Supărat foc îl azvârli departe, pe câmp, și se depărtă cu mare grabă.
Și iată că ajunse zăpăcitul nostru la porțile templului, unde se vindeau amulete. Avea la el o sută de moni.
Chibzuise de acasă să dea trei moni pentru un talisman, iar cu restul banilor să bea, să mănânce și să petreacă. Dar din pripă și zăpăceală se încurcă iarăși. Opri trei moni pentru sine, iar celorlalți le dădu drumul în cutia în care preoții strângeau bani de la credincioși. Ce era să mai facă? Să-i ceară înapoi îi era rușine, iar trei moni nu-i ajungeau nici e departe să chefuiască. Flămând și amărât, se duse după un dâmb, în spatele templului, unde nu era nimeni.
Desfăcu legătura cu mâncare, dar când colo, în ulcică nici urmă de plăcinte. Cuprins de furie, o aruncă devale: oala nimeri într-un bolovan și se prefăcu în țăndări.
Voi să împăturească basmaua și ș-o pună în sân, dar… asta ce-o mai fi? Pe dinaintea ochilor îi fluturară niște șnururi lungi. Se uită mai bine și băgă de seamă că nu-i basma, ci chiar cingătoarea de dedesubt a femeii. O lepădă iute tresărind de parcă l-ar fi fript. Se ridică să plece și de-abia atunci luă aminte că și-a îmbrăcat halatul pe dos. Fugi rușinat, cât mai departe de mulțime, ca să nu-l vadă cineva și să facă haz pe seama lui.
Nu-i mai era aminte de petrecere. Oamenii se îndreptau spre templu, unde tocmai începea praznicul, dar el o porni de unul singur înapoi spre casă. Și parcă dinadins foamea începu să-l chinuie din ce în ce mai aprig.
Tocmai trecea pe lângă o prăvălie dinaintea căreia se afla o piatră albă, rotundă, semăna cu o pâinișoară: era semn că acolo se vând lipii de orez.
— Cât costă o lipie?
— Trei moni, răspunse neguțătorul.
„Înseamnă că-mi ajunge să cumpăr una, se gândi gură-cască. Mi-au rămas chiar trei moni.”
Dădu banii, înșfacă piatra rotundă și pe-aci ție drumul. Vânzătorul, uluit, începu să strige:
— Stai, omule! N-ai luat lipia, ai luat o piatră! Stai nițel să-ți dau lipia adevărată!
Dar ți-ai găsit! Încredințat că i se mai cer bani, zăpăcitul o luă la fugă de-i sfârâia călcâiele strigând către neguțător:
— Ți-am lăsat trei moni! Asta-i prețul! Dă-mi pace!
Vânzătorul încercă să-l ajungă, dar în cele din urmă se lăsă păgubaș. Ostenit, fugarul se opri într-un târziu și mușcă lacom din lipie! Pipăindu-și îndurerat dintele rupt, omul se uită lung la piatra albă pe care o luase drept lipie. O aruncă în râu și porni oftând spre casă. Ostenit, înciudat și înfometat, mormăia: „Numai nevasta e vinovată de toate. N-a avut grijă să mă pregătească de drum cum se cuvine. Numai să ajung acasă și-o învăț eu minte.”
Zis și făcut. Abia păși pragul că începu să strige mânios:
— Nemernico! M-ai făcut de râsul lumii!
— De ce mă ocărăști, vecine? Cu ce te-am făcut eu de râs?
Zăpăcitul căscă ochii cât cepele. Firește, nimerise în casa de-alături, iar femeia din fața lui nu era nevastă-sa, ci nevasta vecinului. Ieși în goană și nu se mai opri până la prăvălie, cumpără pe datorie niște ceai, ca să-și împace vecina. Se întoarse la ea și-i întinde pachețelele cu sfială:
— Primește acest dar și iartă-mă că am fost necuviincios.
Dar ea de colo:
— Ia te uită! Așa curând te-ai întors?
Înainte vreme nu se ura asteptându-te.
Zăpăcitul simți că-i fuge pământul de sub picioare. Năuceala îl făcuse de astă dată să nimerească în propria-i locuință. Ridică din-umeri stingherit:
— Nu era nimic pe-acolo care să merite a fi văzut de aceea m-am înapoiat așa repede. Și-apoi mult mai bine se petrece acasă decât la praznic. Uite, ți-am adus și un mic dar. Pune ceaiul la fiert.

1 Zeu protector al agriculturii și sericiculturii, întrucât este o zeitate a câmpurilor, cultul său a început să se identifice cu acela al vulpii de câmpie. Se sărbătorește în aprilie.
2 Moci – un fel de plăcințele. Orezul fiert în apă este pisat în piuliță până se obține o pastă omogenă, din care se fac plăcinte de diferite forme: rotunde, în semilună etc..
3 Japonezii poartă ciorapi albi de pânză (tabi) cu un loc separat pentru degetul mare, ca o mănușă.

The post Zăpăcitul first appeared on Povesti Scurte.

Vulpea albă

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:21:43 +0000

A fost odată, cu mult timp în urmă, un împărat, căruia i-a plăcut vânătoarea. În jur avea mulți curteni destoinici, buni țintași. Dintre toți însă, cel mai iscusit era Iasunari, care îi era deosebit de devotat.
Într-una din zile, împăratul i-a chemat pe toți și le-a grăit:
— Bucurați-vă! Pregătiți-vă arcurile și sulițele, pentru că mâine vom porni iarăși la vânătoare prin codri străvechi!
Astfel, le-a spus că de această dată nu vrea să vâneze nici cerbi, nici mistreți, ci o pradă mult mai de preț. Puternicul împărat vroia blana vulpii albe.
— Vulpea albă? l-a întrebat uimit Iasunari. Nimeni nu se poate lăuda că s-a putut apropia de ea. A fost văzută doar ca un fulger de argint. Se spune că era vrăjită.
— Vrăjita sau nu, i-a răspuns împăratul, de această dată nu ne poate scăpa, pentru că știu unde îi este bârlogul. Magoshiro a aflat că ea sălășluiește în pădurea de pini dinspre miază-noapte. Vom împresura pădurea și vom cerceta, fără să ne scape nici cel mai mic loc.
— Așa vom face! au strigat curtenii.
— Pe tine mă bazez cel mai mult, Iasunari, a adăugat împăratul. Tu ești arcașul meu cel mai ager.
— Am înțeles, măria-ta, i-a răspuns acesta, aplecându-se cu respect.
După ce au mers mult, vânătorii au ajuns la pădure, au înconjurat-o și au început să hăituiască vulpea.
Iasunari stătea nemișcat, pândind atent în desișuri, când deodată a țâșnit în apropierea lui o nălucă strălucitoare ca zăpada.
— Iată vulpea albă! a șoptit el. Vino! Vino mai aproape duh al sălbăticiunilor! Tu îmi vei aduce cununa celui mai iscusit vânător și o bucurie nemăsurată împăratului!
— Oprește-te, Iasunari! a strigat vulpea, văzând că se pregătește să tragă cu arcul în ea.
— Deci știi să grăiești! a spus el uimit. Așadar, cei ce spuneau că ești vrăjită, nu au mințit.
— Da, Iasunari, sunt vrăjită, i-a răspuns ea tristă. Dar acum vraja nu are putere să îmi apere viața, pentru că este lună plină. Sunt în mâinile tale. Niciun alt vânător nu m-ar fi prins, dar știu că de săgeată ta nu voi putea scăpa.
— Da, așa este! Nu am dat greș până astăzi, deci nici tu nu îmi vei scăpa! i-a spus el hotărât.
— Îndură-te, Iasunari! a strigat vulpea albă. Cruță-mi viața, căci nu am făcut nimănui vreun rău. Lasă-mă să plec, te rog.
— Dar ce vor spune ceilalți? a întrebat el.
— Nimeni nu va ști, Iasunari! Și gândește-te… mândria ta de țintaș este mai importantă decât o faptă bună?
După ce s-a gândit puțin, vânătorul a rostit:
— Bine. Mergi în pace, vulpe albă. Nu pot ucide o făptură ce mă roagă s-o cruț.
Vulpea albă i-a spus că îi va rămâne recunoscătoare pe vecie și l-a încredințat că va fi răsplătit înmiit pentru fapta lui bună.
Dar Iasunari și vulpea nu știau că unul din vânători i-a văzut.
Acesta s-a dus imediat la împărat, de cum au ajuns la curte și i-a spus că a văzut cu ochii lui cum vulpea era doar la câțiva pași de Iasunari, care nu a făcut nicio mișcare.
Împăratul s-a înfuriate foarte tare. I-a cerut să se apere, să spună că acel curtean minte, dar Iasunari a refuzat. El a rostit adevărul, spunându-i că s-a lăsat înduplecat de rugămintea vulpii, care l-a implorat să o cruțe.
— N-ai știut tu, oare, că trebuie să asculți numai de voința mea? L-a întrebat împăratul furios peste măsură.
— Am știut, măria-ta, i-a răspuns onestul servitor. Doar că uneori glasul inimii este mai puternic decât porunca stăpânului.
Împăratul a început să strige scos din fire:
— Știai cât de mult tânjesc eu după blana acestei jivine și ai lăsat- o să scape! Iată cu cine mă mândream eu! Dacă altcineva îmi făcea așa ceva, i-aș fi retezat capul imediat! Dar cu tine voi fi îndurător. Te voi surghiuni în cel mai îndepărtat și pustiu colț al împărăției și unde vei sta până la sfârșitul zilelor tale, ca să te căiești pentru nesupunerea ta.
Ajuns acasă, cu sufletul zbuciumat, i-a povestit soției lui, Frunză de Iederă, ce s-a întâmplat. Era îndurerat pentru ea, că avea s-o poarte în surghiun alături de el, deși îi spunea că nu se simțea vinovat cu nimic. Avea inima curată.
Frunză de Iederă i-a zis că mânia împăratului nu va ține mult și că va trece ca o furtună. Dar el i-a răspuns că nu se va întâmpla așa.
Auzind hotărârea din glasul lui, ea a înțeles că era nevoită să meargă în acel loc și unde avea un trai plin de suferințe.
După ce s-a gândit puțin, l-a convins pe Iasunari să plece înainte, promițându-i că îl va urma îndată ce va orândui treburile gospodăriei.
Iasunari a plecat singur și a trăit greu în acel ținut îndepărtat și sălbatic. Dar cel mai greu l-a apăsat dorul de iubita lui soție, care nici după mult timp nu a venit, așa cum i-a promis. Neîncetat, el scruta zările, așteptând-o, iar zilele și nopțile treceau ca o apă tulbure.
Singur și îndurerat, până la urmă, el s-a îmbolnăvit.
Dar într-un amurg, a apărut dintre arborii pădurii o nălucă albă.
— Cum ai ajuns în aceste îndepărtări, vulpe albă? A întrebat-o Iasunari.
— Pentru mine nu este greu să ajung aici sau oriunde în alt loc, oricât este de îndepărtat, i-a spus ea.
Apoi l-a întrebat dacă îi poartă pică pentru situația în care a ajuns din cauza ei.
— Tu nu ai nicio vină, vulpe albă, i-a răspuns el. Niciodată nu voi regreta fapta mea de atunci!
— Ai un suflet nobil, a rostit ea. Ești bun și înțelept, Iasunari. Deși eu văd că suferi mult. Pentru ce?
Atunci Iasunari i-a spus ce durere îi mistuie sufletul. Îi era nespus de dor de minunata lui soție, Frunză de Iederă.
— Fără ea viața îmi este plină de chin și pustie, a rostit el.
Când a văzut durerea mare, vulpea albă i-a spus că va încerca să îl ajute, așa cum și el a ajutat-o odinioară.
Și apoi a plecat.
S-a ținut de cuvânt. Și-a luat înfățișarea unui negustor bătrân și s- a dus la casa Frunzei de Iederă, unde a găsit-o înconjurată de bagaje, pregătindu-se să plece.
— Bine te-am găsit, luminată stăpâna a acestei case! a rostit vulpea albă, odată intrată. Fie-ți inima ca rândunica și ochiul limpede că izvorul.
— Bine-ai venit, negustorule, i-a răspuns Frunză de Iederă cu glas rece. Nu-mi văd capul de treburi, așa că nu am nevoie de marfa ta.
— Nu am venit să-ți vând din podoabele mele, i-a replicat „negustorul”. Ci să-ți spun că în lungile mele peregrinări prin împărăție, am întâlnit un om minunat, care se cheamă Iasunari și care a fost slujitor la curtea împăratului.
Frunză de Iederă s-a minunat tare, auzind acestea.
Dar când vulpea i-a spus că el încă o așteaptă și că este pe moarte de dorul ei, femeia i-a spus:
— Nici nu am de gând să-mi risipesc tinerețea și frumusețea trăind acolo în lipsuri, lângă el.
Plec la rudele mele, unde voi avea o viață îmbelșugată!
— Nu-l iubești de fel pe Iasunari? a întrebat-o vulpea albă. Nu te înduioșează soarta lui?
— Ba da, cândva l-a iubit. Dar pentru că a fost un neghiob, care nu s-a îndurat să omoare o sălbăticiune pentru care ar fi fost răsplătit cu mult aur, acum firul iubirii s-a rupt. Singur a dat cu piciorul norocului, singur să-și ispășească pedeapsa!
Bătrânul negustor și-a aplecat fruntea cu tristețe și a ieșit din aceea casă.
Iar nefericitul Iasunari a continuat să trăiască zile chinuite de dor și singurătate.
Într-una din zile, Iasunari, care era foarte slăbit, datorită suferinței din inima lui, s-a trezit dimineața și a rostit:
— Oh, începe o nouă zi, în care soarele va străluci din nou. Dar pentru mine lumina lui este ca o lumânare palidă și rece ca o lespede. Inima mea plânge de tristețe… Unde ești, frumoasa mea Frunza de Iederă?
Dar deodată sărmanul om a tresărit, văzând că dinspre pădure se apropia o femeie.
— Nu! A strigat el. Ești o nălucă!
Nu-i venea să creadă că cea pe care o vede, este iubita lui soție, după atâta timp de așteptare, când deja își pierduse speranța de a o mai revedea.
— Sunt eu, Frunza ta de Iederă, i s-a adresat năluca.
— Oh, dar glasul acesta nu este al tău… a spus el mișcat.
— Ești prea oboist, Iasunari și nu-mi recunoști vocea, i-a spus frumoasă femeie. Am venit de departe ca să-ți alin dorul și să pun capăt singurătății tale. Mă vei ierta pentru îndelungata mea întârziere?
— Nu am ce să-ți iert, Frunza mea de iederă! a exclamat el plin de fericire. Ești aici și nimeni de-acum înainte nu ne va mai despărți!
Ani în șir au trăit împreună, în pace și bucurie…
Frunza de Iederă i-a adus pe lume un fiu, pe care l-au numit Dosimaru. El a crescut înconjurat de dragostea lor părintească și a ajuns un flăcău voinic și chipeș.
În serile reci și ploioase, Iasunari a început să-i povestească despre viața lui, cum a trăit înconjurat de bogăție, până când a cruțat viața acelei vulpi ca neaua.
— Și uite-așa, fiul meu, am ajuns să fiu osândit aici și să te cresc în acest loc departe de lume, în sărăcie.
— Iubite părinte, nu te necăji pentru asta, i-a răspuns Dosimaru. Sunt fericit aici și mult mai mult prețuiesc un cuget curat.
Fiul și-a întrebat tatăl dacă a mai văzut minunata vulpe albă.
— Nu am mai văzut-o, a răspuns el, oftând. Se uită repede un bine făcut, precum vezi.
Atunci soția lui a intrat în vorbă și i-a spus să nu se grăbească să judece. Poate că vulpea nu a avut cum să-l ajute mai mult.
— Ai dreptate, Frunza mea de Iederă, a spus atunci Iasunari. Acestea sunt lucruri vechi. Singurul lucru ce m-a ajutat să depășesc toate necazurile soartei, ai fost tu, care m-ai urmat cu atâta iubire!
Frunza de Iederă i-a răspuns:
— Am făcut numai ceea ce eram datoare să fac.
A trecut ceva timp, în care ei au continuat să fie fericiți. Până într-o zi, când, Iasunari era plecat, mama l-a luat deoparte pe Dosimaru și i-a spus:
— Fiul meu iubit, lasă-mă să-ți privesc chipul, să îl păstrez în memoria mea.
— Ce vrei să spui, mama? a întrebat-o el surprins.
— Te rog să mă asculți cu atenție. Eu sunt vulpea albă, nu Frunză de Iederă.
— Înseamnă că nu ești mama mea? a spus mirat feciorul.
— Ba da, eu te-am adus pe lume. Pentru că Frunza de Iederă nu a vrut să-l urmeze pe tatăl tău, am luat înfățișarea ei, știind că altfel el va muri de mâhnire. Dar acum nu mai pot să rămân cu voi. Eu sunt blestemată de un duh rău, care mă ține sub vraja lui. Trebuie să mă supun lui. Așa că sunt nevoită să plec.
Fiul nu a găsit cuvinte să rostească nimic, de uimit ce era.
— Tatăl tău nu va mai suferi atât de mult ca înainte, pentru că acum te are pe tine.
— Dar la mine nu te gândești? a exclamat Dosimaru. Tristețea îmi va apăsa sufletul.
— Nu pot să mai rămân, copilul meu iubit. Nu știu unde voi sălășlui, de-acum înainte. Dar uite, îți dăruiesc această perlă fermecată. Dacă ți se va face dor de mine, pune-o la ureche și vei înțelege limba tuturor viețuitoarelor. Așa mă vei găsi mai ușor.
Iasunari a suferit profund, atunci când a aflat adevărul. Dorul de femeia care a stat lângă el atât timp i-a cuprins inima. Dar și mai mult suferea de dorul ei Dosimaru, care într-un din zile, nemaiputând rezista durerii din inima lui, a plecat în căutarea mamei sale.
După ce a mers și a mers, a ajuns la malul mării, unde a văzut un pescar ce tocmai prinsese o broască țestoasă, pe care se pregătea să o pună în coșul lui de papură. Dosimaru a observat ochii înecați ai broaștei și a dus perla la ureche. Astfel, el a auzit:
— Fie-ți milă de mine, Dosimaru și ajută-mă să mă reîntorc în valurile mării!
Flăcăul i-a spus pescarului să se îndure de biata vietate.
— Dar eu din asta trăiesc, i-a răspuns el. O voi duce la piață.
— Cât crezi că vei lua pe ea? l-a întrebat Dosimaru.
— Cel puțin vreo zece moni.
Tânărul s-a căutat prin buzunare și și-a scos ultimii lui bani.
— Uite, asta este toată averea mea, pe care ți-o dau bucuros.
Astfel că i-a dat drumul țestoasei în apele mării.
— Îți mulțumesc din suflet, mărinimosule om! A spus ea. Să știi că eu nu sunt o țestoasă oarecare, ci sunt Otohime – fiica dragonului mării. Cu ce te pot ajuta pentru că mi-ai salvat viața?
— Nu îmi trebuie nimic, a spus el.
— Dar eu nu te pot lăsa să pleci, fără să nu te răsplătesc pentru gestul tău. Uite, ține aceasta perlă frumoasă. Atunci când vei ridica brațul și vei striga: „Înalță-te valule!” – apa se va ridica. Iar când vei lăsa mâna în jos spunând: „Coboară, valule!” – apa se va retrage înapoi.
Și Dosimaru a pornit mai departe. Mai târziu, el a întâlnit la marginea unei mlaștini un vânător, ce tocmai prinsese un cocor mare și frumos.
A pus perla la ureche și a auzit cum acesta strigă:
— Îndură-te de mine, preabunule Dosimaru! Scapă-mă din primejdie!
Atunci tânărul i-a spus vânătorului:
— Omule, fii milos cu pasărea aceasta! Eu văd că tu ai inimă bună. Las-o să fie liberă șiș a zboare în înaltul cerului.
— Nu pot să o las să zboare, pentru că o voi vinde și din banii luați pe ea o să trăiesc câteva zile puțin mai bine. Eu sunt un om sărac.
Dosimaru i-a spus că nu mai are bani, dar i-a oferit haine călduroase de pe el în schimbul zdrențelor pe care vânătorul le purta, astfel că acesta să elibereze pasărea.
Au făcut schimbul și după ce vânătorul a plecat mulțumit, cocorul i-a spus:
— Îți mulțumesc mărinimosule Dosimaru! Cum să te răsplătesc pentru bunătatea ta? Eu sunt prințul zburătoarelor de pe acest meleag, așa că te rog să-mi spui dorința ta.
— Binele nu-l faci pentru răsplata, ci pentru împăcarea sufletului, i-a răspuns flăcăul.
— Nu știi cumva unde este vulpea albă? l-a întrebat Dosimaru pe cocor.
— Nu știu, îmi pare rău. Dar pentru că te văd foarte trist, te voi ajuta să îți fie mai bine. Fata împăratului este grav bolnavă și nimeni până acum nu i-a găsit leacul. Vraciul Odoman de la curte se preface că are grijă de ea, dar chiar el a îmbolnăvit-o, îngropând în colțul dinspre miazănoapte al palatului un șarpe veninos, rostind o vrajă cumplită.
— Cum?! a exclamat uimit tânărul.
— Numai dacă șarpele cel veninos va fi dezgropat, fata se va vindeca. Mergi și fă tu aceasta și vei fi răsplătit fără margini d împărat.
— Bine, mă voi duce, a spus Dosimaru. Dar nu pentru răsplata împăratului mă duc, ci pentru acea fată gingașa și nevinovată, care suferă. Rămâi cu bine, cocorule!
Dosimaru s-a apropiat de porțile palatului și le-a spus străjerilor că este un lecuitor vestit. Aceștia s-au uitat cam lung la hainele lui zdrențuite, dar pentru că flăcăul tot insista, au dat din umeri și l-au dus în fața împăratului.
— Am auzit că te lauzi că o poți tămădui pe fiica mea, a spus el posomorât și neîncrezător. Nici vraciul Odoman nu a reușit s-o vindece. Te încumeți tu, un flăcăiandru? Ai grijă să nu îmi trezești speranțe deșarte!
Atunci a intervenit în vorbă vraciul cel rău, care i-a cerut împăratului să-l lase să încerce. Dacă se va dovedi mai bun decât el, deși nu crede, zicea el, atunci se va apleca cu respect în fața tânărului.
— Hai, flăcăule! A exclamat plin de el. Arată-ți măiestria!
Apoi l-a mai întrebat pe tânăr unde îi este traistă cu leacuri.
Dosimaru i-a răspuns:
— Nu am nevoie de leacuri.
Vraciul Odoman a sărit imediat:
— La ce descântec te-ai gândit atunci? l-a întrebat vraciul.
— Nu, la niciun descântec nu m-am gândit. Vreau doar să dezgrop șarpele din colțul dinspre miazănoapte al palatului, căci datorită lui, fiica Mariei-Sale este bolnavă.
— Șarpele veninos? Ce șarpe? a început să strige vraciul înnebunit. Vorbești aiurea!
— Ai răbdare, Odoman, i-a spus liniștit împăratul. Chiar tu m-ai sfătuit să-l las să încerce să-mi vindece fiica.
Spunând acestea, a bătut din palme, chemând slujitorii și poruncindu-le să se ducă și să dezgroape șarpele, dacă îl vor afla în locul spus de tânăr.
Vraciul disperat a strigat și mai tare:
— Înălțimea-Ta, nu da crezare acestui om ce scoate vorbe deșarte!
Atunci Dosimaru i-a răspuns:
— Tu însuți ai îngropat acel șarpe, de aceea ești împotriva mea! Până aici ți-a fost cu vrăjile tale întunecate!
— Așa crezi tu?! A urlat scos din minți Odoman cel rău. Viermilor neputincioși! Oriunde voi fi, ura mea vă va atinge!
Vraciul cel rău s-a strecurat printre toți și a fugit afară din palat.
— Ah! a exclamat împăratul. A scăpat blestematul! Iată că a ajuns pe malul mării, unde sigur are pregătită o luntre, ca să poată fugi!
— Stați liniștit, Înălțimea-Voastră, a spus Dosimaru.
Apoi a strigat, rădicând mâna:
— Ridică-te, valule!
Toți de la curte au privit cum marea s-a înălțat și l-a înghițit pe vraci. Imediat, flăcăul a lăsat mana în jos, strigând:
— Coboară, valule!
Și apa l-a purtat departe de oameni pe acel om făcător de rău.
— Cum să te răsplătesc, tinere? l-a întrebat împăratul bucuros.
— Mulțumesc, Măria-Ta. Eu știu că omul este creat pentru a face bine, de câte ori are ocazia, fără a se gândi la vreo răsplată. Adevărata răsplata este cea din suflet.
— Ești înțelept, tinere, a spus împăratul. Spune-mi… cine ești? De unde vii?
Atunci, flăcăul a spus tare și clar:
— Mă numesc Dosimaru și sunt fiul lui Iasunari.
— Iasunari?! A exclamat nespus de uimit împăratul. Trăiește?
— Da, măria-Ta. Trăiește singuratic, acolo unde l-ați surghiunit.
Atunci împăratul a spus că de multe ori l-a mustrat conștiința pentru nedreptatea pe care a făcut-o atunci. Dar a fost prea mândru ca să-l cheme înapoi, a recunoscut el.
— Însă astăzi voi îndrepta totul! a rostit el hotărât. Îl voi aduce înapoi și îl voi ruga să mă ierte pentru suferințele pe care i le-am pricinuit. Veți trăi amândoi fără nicio grijă, de-acum înainte!
— Măria-ta, cu siguranță că tatăl meu se va bucura nespus de mult, dar nu pot să rămân. Trebuie să-mi caut mama, cea care mi-a dat viața – vulpea albă.
— Vulpea albă? a întrebat împăratul.
— Da, ea este mama mea, cea care a stat ani la rând lângă tatăl meu acolo, în surghiun.
Atunci s-a auzit o voce cunoscută, care a rostit:
— Nu trebuie să mă cauți, fiul meu. Sunt lângă tine. Odată cu dispariția lui Odoman, care m-a ținut sub vraja lui, mi-am redobândit pentru totdeauna înfățișarea omenească. Și toate acestea datorită inimii tale curajoase și bune, dragul meu Dosimaru.
Iasunari a fost readus la palat și răsplătit cu cele mai înalte ranguri. Dosimaru a fost cunoscut toată viața ca cel mai drept și onest om. Astfel au trăit la palat toți trei, într-o deplină fericire, până la sfârșitul zilelor.

Sursă: Peregrinul: Sfârșit de călătorie/ATTYA. – București: Herald, 2011, pp. 208-212.

The post Vulpea albă first appeared on Povesti Scurte.

Vulpea-Ceainic

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:21:05 +0000

A fost odată, tare demult, un bătrân și o bătrânică. Erau atât de săraci că n-aveau după ce bea apă. Moșul se ducea în fiecare zi la pădure, să ia lemne de foc pe care le vindea apoi la oraș, spre a-și câștiga pâinea ce de toate zilele.
Într-o zi, în timp ce se îndrepta spre cărările dificile ale munților, văzu trei copii schingiuind o vulpe pe care nu se știe cum o prinseseră. Făcându-i-se milă, zise copiilor:
— E mare păcat să chinuiți un biet animal! Nu vreți să mi-l vindeți mie?
Copiii se învoiră și când avură în palmă câteva monede îi dădură bucuroși vulpea și o zbughiră peste câmp.
Bătrânul dezlegă frânghia care aproape sugrumase gâtul vulpii și zise:
— Ce nenorocire! Altă dată să nu te mai aventurezi pe ulițele satului, la lumina zilei, dacă vrei să n-o pați la fel! Și acum, șterge-o la vizuina ta!
Eliberat, animalul o zbughi în pădure.
Trecură zile, săptămâni, luni. Bătrânul aproape că uitase de vulpe. Sfârșitul anului era aproape și moșul urca din nou cărările muntelui pentru a aduna lemne ca de obicei, cugetând cum să facă rost de bani pentru Anul Nou. Deodată o vulpe ieși din pădure și îi spuse:
— Dragă bătrânelule, eu sunt vulpea pe care bunătatea ta a salvat-o de la moarte nu demult. Te văd foarte îngrijorat. Ți s-a întâmplat ceva?
— Gândeam că anul e pe sfârșite și aș avea atâtea de cumpărat de Anul Nou, zise bătrânul.
— Nu-ți face griji, zise vulpea. Mă voi transforma într-un ceainic, pe care te rog să-l duci la templul din sat și să-l vinzi preotului pentru trei ryo.
Bătrânul rămase pe gânduri, neștiind dacă e bine să facă o asemenea faptă. La insistentele animalului, acceptă în cele din urmă.
Atunci, vulpea se dădu peste cap și cât ai clipi din ochi se prefăcu într-un frumos ceainic din bronz. Bătrânul ascunse ceainicul sub cămașă și porni spre templu.
— Am un lucru rar pe care aș vrea să ți-l vând, părinte. Un ceainic din bronz. Vrei să-l cumperi? zise moșneagul.
Preotul luă ceainicul. Îl examină cu grijă, îl ciocăni cu arătătorul. Suna profund și melodios, impresionându-l pe preot. Hotărât să obțină ceainicul, zise bătrânului:
— Cât vrei pe el?
— Trei ryo, răspunse acesta.
Socotind prețul nu prea ridicat, preotul plăti suma cerută, convins c-a făcut o afacere bună. La rândul său, bătrânul se grăbi spre casă. Fericit să-i poată arăta babei lui trei ryo.
Ei bine, sunteți probabil curioși să aflați ce s-a întâmplat cu ceainicul. De îndată ce a intrat în posesia frumosului ceainic, preotul a fost nerăbdător să vadă cât de bun ceai e în stare să facă și dădu poruncă unei slugi să-l spele bine. Sluga, un băiat cam sărac cu duhul, luă ceainicul în bucătărie, puse nisip în el și începu să-l frece cu o perie. Deodată, ceainicul strigă la băiat:
— Oh, oh! Neisprăvitule, spală-mă mai cu grijă. Mi se sfâșie inima de durere!
Speriat, băiatul fugi la preot.
— Părinte, părinte, ceainicul vorbește! Mi-a zis să-l spăl cu grijă că-l doare!
Preotul răspunse calm:
— Fii pe pace, băiete. Ți s-a părut probabil, pentru că ceainicul e într-adevăr foarte frumos și scoate niște sunete minunate, de parcă ar vorbi un om. Termină spălatul și pune apă la fiert.
Băiatul puse apă în ceainic, îl așeză pe plită și aprinse focul.
— Vai, mă arde, mă arde, neisprăvitule! Lasă focul mai mic că mă ucizi, se auzi din nou vocea ceainicului.
Speriat de-a binelea, băiatul fugi la preot.
— Nu m-am înșelat, părinte! zise el. Ceainicul vorbește. A zis
„Mă arde, mă arde, fă focul mai mic”.
Încă neîncrezător, preotul, dornic să bea ceai, socotea că apa este gata fiartă. Spuse băiatului să oprească focul și să-i aducă ceainicul.
— Imediat, sfinția-ta, zise băiatul și dădu fuga în bucătărie.
Spre marea lui mirare văzu ceainicul alergând pe patru picioare, cu coada stufoasă ridicată în sus. Căzu jos de uimire și strigă:
— Părinte, părinte, ce întâmplare nemaipomenită!
Preotul se repezi în bucătărie. În locul ceainicului văzu o vulpe fugind cât o țineau picioarele.
Cu toată înțelepciunea sa, preotul s-a speriat în toată puterea cuvântului, uitând și de pagubă și de tot. Iar vulpea, chelălăind și agitându-și coada stufoasă, fugea mâncând pământul spre vizuina ei din munți.

Repovestită de George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 24, 1982 [p. 142- 144]

The post Vulpea-Ceainic first appeared on Povesti Scurte.

Vrabia cu limba tăiată

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:20:05 +0000

Un bătrân s-a dus odată la munte, a atârnat traista cu merinde de o ramură de copac și s-a apucat de treabă. Venind ora mesei, bătrânul desfăcu traista și ce să vezi? Era goală. Fiertura de orez dispăruse și în locul ei o vrabie lenevea cu gușa plină, la adăpost de frig și vânt. Cu ce ochi gingași îl privi vrabia! Uitând de foame, bătrânul legă traista la gură, iar seara aduse vrabia acasă și de atunci începu s-o îngrijească cu dragoste părintească.
Câteva zile mai târziu, moșul plecă din nou la munte, lăsând acasă pe babă împreună cu vrăbiuța. Bătrâna pregăti amidon pentru apretatul rufelor și-l lăsă pe verandă, apoi plecă cu rufele să le spele la râu.
Vrăbiuța gustă din apret și-i plăcu. Mai ciuguli o dată, încă o dată. I se părea din ce în ce mai bun și tot ciugulind și iar ciugulind, constată îngrozită că mâncase tot apretul.
— Vai, mie, ce-am făcut! se văicări ea, dar era prea târziu.
După ce termină de spălat, femeia se întoarse acasă și se opri direct pe verandă. Dar ia apretul de unde nu-i! Castronul era gol-goluț, de parcă-l spălase cineva.
„Măi să fie! Cine să-l fi luat?” se întrebă femeia nedumerită. Privi în stânga, privi în dreapta prin verandă până ce ochi-i căzură pe vrăbiuță. Stătea spășită într-un colț, cu capul ușor plecat, ca și când și-ar fi cerut iertare. Femeia luă vrabia în mână și privind-o cu atenție descoperi apret în jurul ciocului. Îi căscă ciocul și din nou urme de apret și pe limbă.
— Tu ești hoața, deci! zise femeia.
Furia ei crescu brusc, mai ales că zile întregi se străduise să-i facă toate poftele, să nu-i lipsească nimic. Oarbă de mânie, luă e foarfecă și tăie limba bietei vrăbiuțe.
Înnebunită de durere, vrabia zbură din mâna bătrânei încotro văzu cu ochii.
Moșul veni și el curând acasă.
— Spune, draga mea, ce face păsărica? își întrebă el soția de cum trecu pragul.
Baba povesti toate cele întâmplate, iar moșul se întristă foarte tare.
— Mare păcat! zise el în cele din urmă. Am să mă duc după ea.
Și moșul o porni spre munți.
— Unde este casa vrăbiuței? Unde locuiește vrăbiuța cu limba tăiată? întreba el în stânga și-n dreapta.
Și tot repetând ca un cântec întrebarea, ajunse în munți. Întâlni un om care păștea vaca și-l întrebă dacă nu cumva știe unde e casa vrăbiuței. Întâlni mai apoi un om păscând caii și-i puse aceeași întrebare. Dar nimeni nu știa unde locuiește sărmana păsărică.
Auzi, într-un târziu, că vrăbiuța își are cuibul într-un crâng de bambus. Pătrunse în crâng cu inima plină de speranță. Ajunse la casa vrăbiuței și o găsi în războiul de țesut.
— Îmi pare așa de rău c-ai rămas fără limbă! o întâmpină bătrânul.
— Bine-ai venit, moșneagule drag! îi spuse vrabia și toți membrii din familia ei îi ieșiră în întâmpinare.
Îl omeniră cu o masă somptuoasă, și-l distrară cu dansuri și cântece păsărești. La căderea nopții bătrânul zise:
— Trebuie să plec. Femeia mea o fi îngrijorată.
— Ce păcat că trebuie să pleci, spuseră vrăbiuțele. Primește de la noi în dar, moșule, unul dintre aceste cadouri, la alegere, mai ziseră la despărțire.
Și așezară în fața bătrânului două cufere, unul mai mare și unul mai mic.
— Sunt bătrân, știți bine, se plânse moșneagul. Așa că, dacă nu vă e cu supărare, am să aleg cufărul acesta mic.
Zicând acestea, ridică lada pe umeri și o porni pe drumul întoarcerii. Când ajunse acasă. Îi spuse soției:
— Am întâlnit vrăbiuța și m-am ales cu un dar. Având de ales între un cufăr mare și unul mic, l-am preferat pe ăsta mititel.
Și zicând acestea, deschise lădița. Ei bine, oameni buni, ce credeți că era înăuntru? Numai monede de aur, lingouri de aur și argint și câte și mai câte alte bijuterii de preț!
Surpriza de început a femeii se transformă curând într-o furie lacomă:
— Dacă aș fi fost eu în locul tău, aș fi luat cufărul cel mare, zise ea cu reproș.
Ziua următoare plecă la munte să-i facă o vizită vrăbiuței, după ce află din fir-a-păr locul unde își avea culcușul.
— Unde e casa vrăbiuței? Unde e casa vrăbiuței?
Tot repetând întrebarea, deși știa bine răspunsul, ajunse în crângul de bambus.
— Draga mea, vrăbiuță! Iată, am venit și eu să te văd, zise baba mieroasă de cum ajunse la casa vrăbiuței.
— Bine ai venit, bătrânico! îi ură vrăbiuța.
Familia vrăbiuței o primi cu o masă îmbelșugată, cu dansuri și muzică, întocmai cum făcuseră și cu moșul ei. Când veni vremea plecării, îi aduseră și ei dinainte două cufere, unul mare și unul mic, și-i spuseră să aleagă după pofta inimii.
— Dacă e așa, zise baba, am să-l aleg pe cel mai mare.
Cu ajutorul vrăbiuțelor, săltă cufărul pe umeri și o porni la vale. Pe drumul de întoarcere o rodea cumplit întrebarea: ce anume o fi în cufăr de e așa greu. În cele din urmă învinse curiozitatea. Se opri în drum. Lăsă cufărul jos și deschise capacul. Înăuntru numai șerpi încolăciți, balauri și fantome! Trânti capacul peste arătările gata s-o înghită și, înfricoșată de moarte, o rupse la fugă spre casă cât o țineau picioarele.

Repovestită de George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 24, 1982 [p. 144- 147]

The post Vrabia cu limba tăiată first appeared on Povesti Scurte.

Visul triunghiular

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:19:34 +0000

Toate acestea s-au întâmplat demult.
Într-un oraș trăiau doi prieteni buni, Teppeiroku și Hacikorobei. O dată, în seara de Anul Nou, se înțeleseseră între ei să-și povestească unul altuia cel dintâi vis pe care-l vor avea. Stând ei la un păhărel de vin, pe Hacikorobei îl cuprinse pe nesimțite toropeala și ațipi.
Prin somn, începu să râdă: „He-he-he! Hi-hi-hi”.
Teppeiroku se grăbi să-și trezească prietenul:
— Dragul meu, văd că ai și visat primul vis din noaptea Anului nou, și încă unul frumos de tot, după cât se pare. Hai, povestește-l mai degrabă!
— Prostii! Ce-i drept, am moțăit un pic, dar de dormit n-am dormit nicio clipă.
— Nu minți! Ai dormit de-a binelea și ai râs prin somn de parcă te gâdila cineva, înseamnă c-ai avut un vis. Spune mai repede ce ai visat, abia aștept să aud.
— Nu știu dacă am râs ori ba, dar de visat n-am visat nimic. Nu știu ce tot vrei de la mine!
— Nu mai tăgădui, ai visat! Ai prins firul unui vis, acuma desfășoară-l…
Începură să strige amândoi: „Ai visat!”; „Ba n-am visat!”. Și niciuna, nici două, se luară la ceartă, fiindcă se știe, unde e vorbă multă e și ceartă. Ai făgăduit că vei povesti. Iar după ceartă, ajunseră și la judecată.
Teppeiroku îl trase cu de-a sila pe Hacikorobei înaintea judecătorului. Acesta îi porunci cu asprime:
— Mărturisește că ai tăinuit visul de Anul nou!
Dar Hacikorobei o ținea întruna:
— Nu pot să povestesc un vis pe care nu l-am visat.
Judecătorul se mânie și porunci să-l lege pe Hacikorobei de vârful unui brad, pe muntele Goten. Vântul rece îl legăna de colo-colo.
Peste noapte veni în zbor un Tengu 1 rotindu-se și dând din aripi prin văzduh, ca o pasăre mare. Se lăsă pe o creangă și întrebă:
— Hei, cine-i acolo? Răspunde!
— Sunt eu, Hacikorobei.
— Dar ce cauți aici noaptea, în vârful copacului?
— Uite-așa și-așa, judecătorul m-a silit să recunosc că am visat un vis pe care nu l-am visat și a poruncit să fiu legat de bradul ăsta.
— Sărmanul de tine… Stai să te dezleg.
— Îți mulțumesc din toată inima, domnule Tengu. Dar te rog să-mi spui ceva: cum faci dumneata de zbori prin văzduh? Trebuie să fie o treabă tare anevoioasă.
— Ba dimpotrivă, nu-i cine știe ce. Toți cei care stăpânesc comoara Tengu pot zbura astfel.
— I-auzi! Dar ce fel de comoară e asta?
— Uite colea, vezi acest băț? Pare un lucru de rând, dar are puteri vrăjite. Când vrei să te înalți în văzduh, trebuie să-l fluturi și să zici: „Șiteareakociancian! Șiteareakoc!” „Iar când vrei să cobori, miști iarăși bățul și spui: Ogiuzuinogiui! ogiuzuinogiui!” Asta e tot. Și să-ți mai spun ceva. Tu te juri că n-ai visat nimic, dar eu știu că ai visat, și încă mut! Nu vrei să cădem la învoială? Tu îmi dai mie visul tău prevestitor, iar eu îți dau în schimb bățul fermecat.
— Într-adevăr, bățul ăsta e o minune a minunilor. Fie; să facem schimbul. Dar mai întâi vreau să mă încredințez cu ochii mei ce putere are.
— Încearcă tu însuți, spuse Tengu, dându-i bățul fermecat.
Hacikorobei strigă: „Șiteareakociancian! Șiteareakociancian!” Mișcă bățul și se pomeni zburând lin prin văzduh. Tare-i mai plăcu! Zbura, zbura, întruna, dar nici gând să coboare. Tengu așteptă cât așteptă, apoi începu să răcnească din răsputeri:
— Ajunge, Kacikorobei! Dă-mi înapoi comoara! Nu-mi mai trebuie visul tău, numai dă-mi înapoi bățul vrăjit!
Dar Hacikorobei zbura tot mai departe, tot mai departe… Ce era să mai facă bietul Tengu?
Hacikorobei ar fi rămas mult și bine în văzduh, dar i se făcu foame. Spuse: „Ogiuzuino giui! ogiuzuinogiui!” Flutură bățul și se pomeni pe pământ, în orașul Numata. Se uită Haciko împrejur, întrebându-se unde-ar putea să mănânce ceva. Nu prea departe zări o casă cu o firmă triunghiulară pe care scria: „Birtul Trei Colțuri”.
Ia te uită!
Ciudată firmă… Ce-o fi vrând să însemne asta! se întrebă Hacikorobei. Ia să intru… Tăițeii au tocmai forma asta, în trei colțuri. Pesemne că aici se mănâncă numai tăiței.”
La ușă și strigă tare:
— Hei, cine-i stăpân aici? Nu s-ar putea mânca o strachină de tăieței?
La bătăile lui ieși un om cu buză de iepure:
— Poftiți, rogu-vă în casă. Pe-aici… Luați-o pe scări în sus.
Hacikorobei urcă și se trezi într-o odaie triunghiulară. Birtașul îl întrebă:
— Nu doriți să vă spălați mai întâi?
Hacikorobei intră în baie. Acolo se afla o putină în trei colțuri, cu apă fierbinte. Se îmbăie cumsecade, apoi spuse:
— Ei, acuma aduceți tăiețeii. Să fie cât mai mulți!
Îi puseră dinainte o măsuță, dar ce să vezi, măsuța avea și ea tot trei colțuri. „Ei, se miră el – aicea toate sunt triunghiulare”, își zise Hacikorobei cu uimire.
Începu să înfulece tăiețeii. Deodată, ca din pământ, țâșni o broască triunghiulară: „Plici!…” Țopăi de câteva ori pe masă, apoi se făcu nevăzută. Când sfârși de mâncat, Buză de iepure aduse socoteala. Dar cum Hacikorobei se nimerea să nu aibă la el niciun ban zise:
— Nu merită, să-ți dau nicio para pe tăiețeii ăștia prin care a țopăit broasca. Nu-mi pune nimic de plată, așa să știi.
— Ce-ți trece prin minte?! răcni Buză de iepure. Nu cumva ai vrea să mănânci pe de pomană? Scoate banii mai repede!
Hacikorobei încasă un pumn zdravăn și se rostogoli pe scări, lovindu-se cu capul de un stâlp în trei muchii. Pe frunte îi apăru un cucui triunghiular cât toate zilele. De durere, Hacikorobei începu să țipe și deschise ochii… Ce fericire! Totul nu fusese decât un vis.
Iar prietenul îl întrebă nerăbdător:
— Ei, ce-ai visat în noaptea de Anul nou?

1 Personaj vestit pentru lăudăroșenia sa.

The post Visul triunghiular first appeared on Povesti Scurte.

Urashima Taro

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:19:01 +0000

A fost odată, demult de tot, un tânăr pescar pe care-l chema Urashima Taro. Deși muncea din greu, din zori și până-n noapte, abia reușea să-și ducă traiul de azi pe mâine împreună cu bătrâna sa mamă.
Într-o toamnă, vânturile reci de nord începură să bată tot mai puternic, de la o zi la alta, iar marea deveni atât de furioasă încât nici cei mai curajoși oameni nu se încumetau să iasă la pescuit. Urashima era tare nefericit. Ar fi fost în stare să-și dea viața numai să nu-și vadă mama răbdând de foame.
Într-o bună zi vânturile violente de nord încetară pe neașteptate, iar marea deveni parcă și mai blândă ca înainte. În culmea bucuriei, Urashima o porni în larg cu noaptea-n cap. Dar ca un făcut, peștii dispăreau în larg de-ndată ce tânărul arunca undițele și plasele, astfel că de la răsăritul soarelui și până la amiază nu reuși să prindă decât un singur peștișor. Aproape de asfințit, simți o smucitură puternică, gata-gata să-i smulgă undița din mină. Era convins că prinsese un pește foarte mare. Bucuria lui Urashima era fără margini și manevră undița cu atâta dibăcie încât în numai câteva clipe prada ajunse la suprafața apei. Dar nu era un pește, ci o broască țestoasă uriașă! Desfăcu cârligul dezamăgit și aruncă broasca în mare. Cine ar fi cumpărat o broască țestoasă, și încă una atât de mare?
La căderea nopții, trase barca pe mal și o porni spre casă, pe un drum colbuit și întunecos, cu un singur peștișor în traistă.
A doua zi, vânturile de nord se porniră din nou, parcă și mai aprige ca înainte. Marea clocotea ca un cazan. Nici vorbă să mai poată pescui. Urashima mergea deznădăjduit de-a lungul țărmului, urmărind cu privirea rătăcită apele învolburate ale mării.
Deodată, uriașa țestoasă pe care tânărul pescar o aruncase din undiță, cu o zi înainte, își înălță capul printre valuri, spunându-i:
— Urashima! îl strigă ea, îți mulțumesc din suflet că m-ai salvat ieri. În semn de recunoștință, te duc la Palatul Dragonului, dacă vrei. Aș fi tare fericită să te răsplătesc pentru binele ce mi-ai făcut. Te rog, urcă în spinarea mea.
Deși puternic atras de invitația broaștei țestoase, Urashima ezita, gândindu-se la mama lui.
— Nu fi îngrijorat, îl îmbărbătă broasca, ghicindu-i parcă gândurile, n-o să lipsim decât două sau trei zile.
Urashima își învinse nehotărârea și urcă vioi pe carapacea uriașei broaște țestoase. Cu Urashima în cârcă, broasca porni în adâncurile mării. Merseră ei ce merseră, printr-o zonă mohorâtă și tulbure, până ajunseră la poarta strălucitorului Palat al Dragonului. De îndată, prințesa palatului, întovărășită de domnișoare de onoare frumos îmbrăcate și de o mulțime de pești, ieșiră în întâmpinarea lui Urashima în sunetele unei muzici fermecătoare.
Odată intrat în palat, Urashima fu cinstit cu cele mai înalte onoruri. Banchetele se ținură lanț, iar bucatele servite de încântătoarele domnișoare de onoare erau atât de gustoase, încât nu se mai sătura mâncând. Minunate erau și dansurile peștilor și muzica divină ce părea să vină din măruntaiele mării. Urashima era fascinat și nu-i mai venea să plece. Cele trei zile trecură repede și Urashima își amâna mereu plecarea până ce, iată, se împliniră trei ani de la sosirea lui în Palatul Dragonului.
Se hotărî, în sfârșit, să plece. Când își anunță hotărârea, prințesa îi înmână o casetă triplă, Tamatebako, spunându-i:
— Umblă sănătos, Urashima, iar această casetă să n-o deschizi decât la mare necaz.
Cu frumoasa casetă sub braț, tânărul pescar încălecă pe carapacea broaștei și o porni spre casă.
Când ajunse în satul natal constată cu surprindere că munții și râurile nu mai arătau ca altădată, iar locul arborilor semeți pe care-i știa pe dealuri fusese luat de pomi tineri. Nu-i venea să-și creadă ochilor ce schimbări uriașe se petrecuseră în acest răstimp cât lipsise.
Întâlni curând un bătrân, pe care nu-l cunoștea, lucrând într-o fermă.
— Spune-mi, te rog, unchieșule, îl cunoști cumva pe Urashima Taro? întrebă Urashima.
— Am auzit de un om cu numele de Urashima Taro, răspunse bătrânul. Eram copil când bunicul povestea că pe vremea tinereții lui, Urashima ar fi plecat la Palatul Dragonului, dar nu s-a mai întors.
De prisos să mai spunem că mama lui Urashima murise de mult. Iar când a ajuns acolo unde se născuse, urmele casei dispăruseră ca șterse cu buretele. Doar grădina se mai cunoștea, dar o năpădiseră buruienile.
Oamenii și locurile copilăriei lui se schimbaseră atât de mult încât Urashima nu știa ce să mai facă și încotro s-o apuce. Își aminti atunci de caseta primită de la prințesă și se hotărî s-o deschidă. În prima cutie găsi o pană de cocor. Când ridică capacul celei de-a doua cutii, un fum alb îl înconjură ca o adiere parfumată. Odată cu risipirea fumului, Urashima se preschimbă într-un bătrân cu plete dalbe, uitat de ani.
În cea de-a treia cutie găsi o oglindă. Privind în ea, fu surprins să descopere chipul unui om atât de bătrân. Înainte să înțeleagă ce s-a întâmplat, fulgul de cocor fu ridicat în văzduh de o pală de vânt. Când vântul slăbi, fulgul căzu pe spatele încovoiat al lui Urashima, care se preschimbă într-un cocor. Astfel, în timp ce Urashima-cocorul își luă zborul spre înaltul cerului, uriașa broască țestoasă apăru din valurile mării și privi spre cocorul ce dispărea în zarea albastră.
Bătrânii spun că broasca țestoasă nu era alta decât prințesa Palatului Dragonului, fiica Zeului mării.

Repovestită de George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 24, 1982 [p. 134- 137]

The post Urashima Taro first appeared on Povesti Scurte.

Uraganul și butoaiele

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:18:31 +0000

La marginea orașului trăia un dogar. El n-avea de lucru și, firește, n-avea nici bani. Iarna se anunța aspră. În fiecare zi sufla un vânt puternic. Căsuța bietului dogar scârțâia și se clătina. Chiar și copacii cei mai viguroși se aplecau până la pământ.
Într-o dimineață dogarul privi pe fereastră și-i spuse nevestei:
— Privește ce uragan! În sfârșit, ne vom îmbogăți.
— Cum o să ne îmbogățim noi de pe urma uraganului? Nu pricep, zise nevasta.
— Ei, dar proaste mai sunteți voi femeile! Niciodată nu dați ascultare bărbaților și uite-așa vă scapă fericirea din mână.
— Ce fericire poate să aducă un uragan? Dogarul tuși și spuse:
— Când suflă vântul cu putere, se ridică praful. Acesta se așază în ochii oamenilor. Firește că ochii se-nroșesc și lăcrimează. Și de-aici… fericirea noastră.
— Ei, și dacă ochii oamenilor lăcrimează, ce-are a face asta cu fericirea noastră?
— Cât ești de nepricepută! Oamenii se vor îmbolnăvi. Mulți vor orbi. Și ce pot face orbii? Lor nu le rămâne altceva de făcut decât să bată drumurile, să joace, să cânte și să ceară milostenie. Dar la ce vor cânta? Se-nțelege că la tamburină. Iată fericirea noastră.
— Ei, și dacă vor cânta la tamburină, ne vom pricopsi?
— Ce neroadă! Doar tamburina se acoperă cu piele de pisică. E nevoie de tamburină, e nevoie și de pisici. Acestea trebuie omorâte.
— Ei, și dacă mor pisicile, cum vom fi noi fericiți?
— Dacă nu vor mai fi pisici, în toate cămările vor da buzna șoarecii. Aceștia vor roade toate putinile și butoaiele. Înseamnă că oamenii vor avea nevoie de butoaie și doage noi. Și, bineînțeles, că eu voi avea foarte mult de lucru. Și astfel ne vom îmbogăți și vom fi fericiți…

Repovestită de George Sâmpetrean
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 25, 1983 [p. 203-204]

The post Uraganul și butoaiele first appeared on Povesti Scurte.

Unde-i capătul lumii?

Astronomul — Fri, 12 Apr 2024 11:18:00 +0000

Se zice că odată, demult, păsării karebinga 1 i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baștină, Tanegașima, și s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare.
A zburat karebinga șapte zile și șapte nopți în șir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăși la drum.
A zburat ea alte șapte zile și șapte nopți peste întinsurile mării și nu mică i-a fost mirarea văzând alt copac, aidoma cu cel dintâi.
Tocmai poposise pe creangă, strângându-și aripile ostenite, când din adâncurile mării se auzi un glas:
— Hei, cine s-a cocoțat acolo?
Aripile păsării fremătară de spaimă:
— Sunt eu, pasărea karebinga. Dar tu cine ești?
— He-he-he-he! Eu sunt homarul cel mare.
…Crezuse, sărmana vietate, că s-a așezat pe o creangă, și când colo stătea pe mustața unui homar uriaș. O trecură fiorii.
— Ho-ho-ho-ho! râse homarul, asta-i marea cea mare, aici e casa mea. Dar tu încotro ai pornit?
— Vreau să ajung la capătul lumii.
La aceste cuvinte homarul își arcui spinarea și izbucni într-un râs nestăvilit:
— He-he-he! Hi-hi-hi! Ho-ho-ho! Mai bine lasă-te păgubașă, nesăbuito! Ți-au trebuit șapte zile și șapte nopți ca să zbori de pe o mustață a mea pe cealaltă. Și tocmai tu vrei să ajungi la capătul lumii? Ha-ha-ha-ha!
Pasărea karebinga rămase cu ciocul căscat de uimire! Apoi, umilită și întristată”, părăsi gândul de-a mai ajunge la capătul lumii și porni înapoi spre insula Tanegașima.
Homarul însă, după ce o speriase atât de strașnic, se bucură, zicându-și în sine: Eu și numai eu sunt vrednic să ajung până la capătul lumii”.
Și porni fără zăbavă la drum. Sărea cu mare hărnicie și fiecare săritură îl apropia de țintă cu o mie de ri 2. Merse el astfel șapte zile și șapte nopți. În ziua a opta se simțea grozav de ostenit. Dar iată că, spre norocul lui, zări în mijlocul mării gura unei peșteri uriașe. Intră homarul în peșteră, se odihni bine, apoi purcese iarăși la drum, voinicește: la fiecare săritură lăsa în urmă o mie de ri. După alte șapte zile și șapte nopți, dădu peste altă peșteră, asemănătoare cu cea dintâi. Bucuros, se vârî înăuntru și, trudit cum era, pe nesimțite îl fură somnul. Deodată se auzi de undeva un glas gros care-l făcu să tresară de spaimă:
— Cine-oi mai fi și tu, netrebnicule? Cum ai cutezat să intri în nara mea dreaptă? Răspunde, dacă nu vrei să te ucid!
Homarul răspunse cu mustățile dârdâind:
— Sunt homarul cel mare. Dar tu cine zici că ești?
— O-ho-ho-ho! Eu sunt calcanul. Dar încotro ai pornit-o!
— Vreau să ajung la capătul lumii.
Peștera vie se zgudui ca de cutremur:
— Ha-ha-ha-ha! Ce gând nesăbuit! Vezi bine că ți-au trebuit șapte zile și șapte nopți să înoți de la nara mea stângă la cea dreaptă. Ascultă-mi sfatul, prichindelule, și fă calea întoarsă.
Homarul bolborosi ceva neînțeles și, suflând nori de spumă, porni cu mare grabă îndărăt.
După ce homarul se mistui în depărtări, calcanul se gândi: „Sunt cea mai mare și mai puternică făptură. Pentru mine totul e cu putință. Cine-i mai vrednic ca mine să ajungă la capătul lumii?”
Și porni la drum fără să mai piardă vremea. Înotă fără răgaz șapte zile și șapte nopți. În ziua a opta îi apăru sub el fundul mării și se ivi din ape un țărm alb de nisip moale și întins ca-n palmă. Se odihni calcanul acolo, apoi se avântă iarăși la drum. După ce înotă alte șapte zile și șapte nopți, dădu de un alt țărm, la fel cu celălalt. Istovit, calcanul se întinse pe țărmul moale și albicios și ațipi numaidecât. Deodată răsună un glas atât de puternic, încât marea se învolbură ca de furtună:
— Hei, tu, nepoftitule, cum ai îndrăznit să te sui pe spinarea mea?
Calcanul începu să tremure și strigă înspăimântat:
— Eu sunt calcanul. Dar tu cine ești?
— Eu sunt caracatița. Ce vânt te-aduce pe-aici? întrebă caracatița pe un ton batjocoritor, și deodată îl învălui pe calcan într-un nor negru.
— Am pornit spre capătul lumii.
— Ha-ha-ha-ha, ce nerozie? Cum a putut să-ți treacă prin minte una ca asta? Plutești de șapte zile și șapte nopți într-una și tot n-ai trecut de spinarea mea. Mai bine părăsește gândul ăsta prostesc, până nu e prea târziu.
Calcanul de mare nu răspunse nimic. Se întoarse cu coada spre caracatiță și porni înapo i, spre casă.

1 Pasărea măiastră.
2 ri – unitate de măsură japoneză; este egală cu 3,924 metri.

The post Unde-i capătul lumii? first appeared on Povesti Scurte.