Care-a parasit divanu,
Divanul l-a parasit,
La vitejie-a iesit.
O oaste-mi este turceasca,
Este-a lui Costandin
Brancoveanu,
C-ala stapanea divanu.
Dar de ce ei se certa?
Ca aga Balaceanu zicea
Sa faca Bucurestii la Balaci,
Ca sunt ziduri incepute,
Frate, si neispravite;
Biserica din Balaci,
Facuta cu-o suta de-ani
Inaintea Bucurestilor.
Si Costandin Brancoveanu,
Si cu Bucurel ciobanu
Zicea sa faca Bucurestii
Pe Dambovita,
Ca e apa de spalat
Si camp mare d-alergat!
Ei, frate, nu se-nvoia,
La bataie se lua,
Oastea lui Costandin
Brancoveanu,
Se punea pe oastea lui Aga
Balaceanu
D-o taia, d-o potopea.
Unde aga Balaceanu se uita,
Din pridvor ca mi-ti sarea
Si la cal ca-mi alerga,
In seapte chingi ca mi-l chinga,
Seapte chingi, seapte tafture,
Care face paisprezece,
Si-i sta inimioara rece;
Si mai punea d-o curea,
Sa nu caza undeva…
Unde-n oaste ca intra,
Nu mi-o taie cum se taie,
Si mi-o taie tot graneste,
Si-o gramadeste claieste.
Unde Costandin Brancoveanu
vedea
Cum oastea lui se-mputina,
Mana la gura punea,
Cu pumnii-n piept se batea:
Saracut de maica mea,
Ca mi-a prapadit oastea,
….. crucea mane-sa!“
Pristav, nene, ca punea,
Trei zile, trei nopti striga:
— Care, frate, s-o afla,
Si, nene, s-o-adevara
Ca sa taie p-acesta,
Ii daruiesc domnia,
Domnia si mosia,
Ca sa taie p-acesta
Ca mi-a prapadit oastea!
Nimenea nu se afla,
Fara cat ca se gasea,
Savai, capitan Costin,
Al Balaceanului fin.
La Constandin Brancoveanu
mergea
Si din gura-i cuvanta:
— Constandine Brancovene,
Imi daruiesti mosia,
Mosia si domnia,
Ca sa-mi tai eu nasia?
Ca mi-e parinte mai mare
Mituiesc cu pungile
Mi-a ars focu la spinare,
Si dau cu mosiile,
Frica-mi e de lumanare!
Sa-si taie nasiile!
Unde Costandin Brancoveanu
— Nu te teme, nasule, de
c-auzea, mine,
In brate ca-l imbratisa
Ca-mi esti parinte mai mare,
Si-n gura ca-l saruta,
Mi-ai ars focul la spinare,
Si la masa ca-l tragea,
Frica mi-e de lumanare!
Mandru inscris, mare, facea,
De micsor m-ai botezat,
Ca sa-i dea el domnia,
De mare m-ai cununat,
Domnia si mosia.
Trei copii mi-ai crestinat,
El la cal ca-mi alerga
Doua fete si-un baiat,
Si bine-n chingi ca-l strangea,
Si-acu vorbesti cu pacat!
Si-n oaste ca mi-s’ intra.
Cu cuvantu-l insela
Unde nasu-sau ca-l vedea,
Si pe el ca-l adasta,
El din oaste s-alegea
Amandoi s-alatura.
Si la camp, nene, fugea
— Nasule, taie dumneata
Si-n gura mare striga: mijloacele,
— Asteapta-ma, nasule, si pe
Ca sa tai eu marginele!
mine,
Dara Costin ce-mi facea?
Pune-mi scara
Mai in urma ramanea,
Langa scara,
Palos pe mischiu tragea,
Si oblanc
Pe langa el ca se da,
Langa oblanc,
La nasu-sau ca tragea,
Unul pe altul sa ne pazim,
Unde cu palosu da,
Sa taiem, sa potopim!
Lua mana cu spata,
Dar nasu-sau ca-mi graia:
Si picioru cu soldu,
— D-alelei, fine Costine,
Si teasta selei,
Te-as adasta eu pe tine,
Si trei fete de ibanca,
Mi-e frica de-nselaciune,
Si trei coaste de la cal.
Ca sunt mari domniile,
Razma palosu-n pamant,

Ca intra pana-n manuchi,
Asa da de nacajit…
Se simti ca l-a taiat,
Parca fu de lupi mancat,
Si da dosul si fugea,
Picioare in scari ramanea,
In cirla, mocirla intra
S-acolo ca se vaita:
— D-alelei, fine Costine,
Cum ma taiasi tu pe mine?
Vino de ma scoate pe mine
Din acea cirla mocirla,
Sa te iert, fine, pe tine,
Sa te aranesti in lume!
Unde la el ca mergea
Si cu palosu ca da,
Tot in nasu-sau lovea
Si cu palosu ca da,
Frumos capu i-l taia,
In sulita-l sprijinea,
La disagi il aseza
Si pe cal ca-ncaleca,
La Costandin Brancoveanu
mergea
Si din gura-i cuvanta:
— Brancovene Costandine,
Da-mi tu mie domnia,
Domnia si mosia,
Ca mi-am taiat nasia.
Mi-a fost parinte mai mare,

Mi-a ars focul la spinare,
Frica mi-e de lumanare!
Costandin Brancoveanu striga:
— Ma porc-de-caine, lifta rea,
Cine tie ti-a poruncit
Si tie ti-a volnicit
Sa tii tu calea domnilor,
Al doilea-mparatilor,
Al treilea vitejilor?
Maine-poimaine inainte mi-oi
iesi,
Si pe mine m-oi intalni,
Si pe mine m-oi taia,
Cum ai taiat nasia;
Da’ nu e mai bine-asa,
Pana esti la mana mea
Sa-ti rapui eu viata?
Chip gialapului facea
Si-i dete capu-alaturea.
Facu moarte peste moarte,
Doua capete impreunate.
Tron de ceara le facea,
La-mparatie-i mana,
De se ducea pomina
Si-aicea, si-n Viena,
D-auzea maria-sa
Si tare se jeluia,
Si cu toata nemtia,
De a ramas pomina
Pe toata Valahia!

(Gr. G. Tocilescu, Serbanestii-de-Jos, Olt)

The post Aga Balaceanu first appeared on Povesti Scurte.

Cate flori is pe caftan
Cu-atatea osti m-am batut,
M-am batut, le-am biruit,
M-am culcat, m-am hodinit.
Si cu tine-am sa ma bat,
Sa ma bat, sa ma rasbat,
Ca vreau sa te biruiesc
S-apoi sa ma hodinesc.
Vantul Crivat ce-i zicea?
— Nu stiu, frate de-i putea!
La razboi sa fi iesit
In postul San-Petrului,
Vremea seceratului,
Eram slab si odarlit,
Poate m-ai fi dovedit,
Dar acuma nu-i putea
In luna lui Carindari
Cand sunt gerurile tari,
Zile de-a lui Faurar…
Da’ Bruiaman ce-i zicea?
— Ba eu, frate, c-oi putea,
Ca e oastea-mi imbracata
Tot cu noua camesale

Peste noua camesale
Mai sunt noua fermenele,
Peste noua fermenele

Mai sunt noua cojocele
Nu razbesti, vante, prin ele!
De-ncaltata e-ncaltata
Cu cizme de capra stearpa,
Care sufera la apa.

Vantul Crivat mi-auzea,
De trei ori se zbuciuma,
La slava-n cer se suia,
La Dumnezeu ca-mi mergea,
Dumnezeu mi-l intreba:
— Alei vante Crivate,
Fantana ti-ai parasit,
La mine la ce-ai venit?
Vantul Crivat ca-mi graia:
— Alei Doamne, sfinte
Doamne,
In asara pe-nserat,
Nimerit-a, poposit-a,
Bruiaman, pasa batran,
S-atine cu oastea-n drum.
Iar Dumnezeu ce-mi zicea?
— Daca ii vorba pe-asa
Du-te cu puterea mea,
Numai ce-i vrea ii lasa!
Vantul Crivat mi-auzea,
De trei ori se zbuciuma,
La fantana se lasa.
De cu sara-mi picura.

Pe-o nara de ger sufla,
Toata oastea se-ntrista
La Bruiaman, ca mergea

Si din gura-asa-i zicea:
— Bruiaman, pasa batran,
Invata-ne sa traim,
Pan-la ziua toti pierim!
— Alei, voi, ostasii mei,

Ia lepadati fiarele
Si rupeti sulitele,
Si-mi porniti focurile!
Sulitele le rupea,
Focurile le pornea.
Vantul Crivat ce-mi facea?
Pe-o nara de ger sufla,
Focurile le strica.
Iar ostasii ce-mi facea?
La Bruiaman ca-mi mergea.
— Bruiaman, pasa batran,
Invata-ne sa traim,
Pan-la ziua toti pierim!
Bruiaman, ca le graia:
— Alei, voi, ostasii mei,
Ia-mi taieti voi belghirii.
Matele afara le dati,
Prin cosuri va azdrucati,
Pan-la ziua sa-mi scapati.
Belghirii ca mi-i taia,
Matele afara le da,

Prin cosuri se azdruca.
Vantul Crivat ce-mi facea?
Pe-o nara de ger sufla,
Prin cosuri ca-i ingheta,
Toata oastea-nmarmurea!
Numai pasa-mi ramanea,
Cu barba de chiciura
Si cu chica de omat,
Cu toiag de gheata-n mana.
Dimineata se scula,
La vantul Crivat mergea
Si din gura-asa zicea:
— Alei vante Crivate,
Asta noapte m-ai batut,
Nimenea nu m-a vazut!
Vantul Crivat ce-mi facea?
Asupra-i ca mi-i sufla,
Sloi de gheata-l prefacea,
De, frate, se pomenea,
Si, frate, s-a pomeni
Cat soare pe cer a fi!

(Petru Caraman, Muntii Vrancei, satul Reghiu)

The post Cantecul lui Marcos Pasa (Bruiaman Pasa) first appeared on Povesti Scurte.

Numai frunză trei măsline
Spre Soroca cine vine
Cu călări și sulițași,
Feciori de casă și arcași?
Cine în fruntea lor ca zmeu
Călărește pe albău,
Strălucește ca un soare
Ș’are pinteni la picioare?!…
Mări-i Ștefan Domn cel Mare,
Al Moldovei mândru soare,
Ce zorește la hotare,
Înspre hoardele tătare,
Ce ne strică satele,
Și ne fur bucatele,
Osândi-i-ar Dumnezeu
Nici mai bine, nici mai rău
Decât numai cum știu eu!

Ș’apoi foaie mărărel
La Lipnic pe colincel
Supărat și’ngândurat
Și la față încruntat
Ștefan-Vodă mări s’arată
Cu-a lui oaste’nbărbătată,
Și pe loc că să oprește
Și din gură că grăiește:
– Dragii mei, voinicii mei
De la Dorna, din Orhei,
Din Suceava, de la Putna,
Din Vaslui și din Lăpușna,
Vedeți voi cum satele,
Satele și orașele
Ni le ard ani hoardele
De tătari păgâni și răi?!…
Luați seama, toți odată
În a lor păgână ceată
Ca un fulger să răzbim
Și din viață să-i gătim!…
Iute-acuma, măi flăcăi,
Săriți grabnic dar pe ei
Și mereu la cap să dați,
Sama la arme luați
Înapoi să nu vă dați
Și Moldova s’o-apărați!

Numai frunză ș’o alună
Urlă buciumul și sună
Și ca leii cei turbați
Moldoveni’nfierbântați
Taie, taie și omoară
Până hăt colo sub sară,
Când tătarii sfărâmați,
‘Nspăimântați și’mpuținați,
Fug mereu pământ mâncând,
Peste Nistru buzna dând!

The post Balada despre bătălia de la Lipnic first appeared on Povesti Scurte.

Foicică mărăcine,
Ascultați, boieri, la mine
Să vă spun pe “Corbea” bine!
Frunză verde pelință,
Zace-mi, zace în temniță,
Pus de vodă Stefăniță,
Zace-mi Corbea viteazul,
Zace-mi corbea haiducul.
In temniță la Opriș
Unde-mi zace Corbea-nchis,
Șade-n apa
Până-n sapă
Și-n noroi
Pân la turloi,
Cu lacăte pe la ușe
Cu mâini dalbe în cătușe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litri de argint,
Cum n-am văzut de când sunt.
Frunzuliță trei foi late,
De ce în temnițăa-mi șade?
Pentr-un paloș ferecat,
Numa-n aur îmbrăcat,
De nu știu cine furat;
Pentr-un roșu bidiviu,
Cal nebun, roșu zglobiu,
Ce-a fost prins de prin pustiu.
Și-n temniță de când șade?
De nouă ani jumătate
Ș-alte trei zile de vară;
Numele-i merge prin țară.
Frunza verde de cicoară,
Tot mai zace-ntemnicioară
Nouă ani și jumătate
Și alți nouă îmi mai șade:
De trei ori tot câte nouă
Îmi fac douăzeci și șapte
De când în temniță șade.
Azi e sfânta sâmbătă,
Mâine mi-e duminică,
Chiar Dumnica cea mare
Zi de sfântă sărbătoare.
Ies din sfânta mănăstire,
De la sfânta leturghie,
Toți boierii la plibare,
Și vodă, la vânătoare.
Frunzuliță lemn uscat,
Iaca, mare s-antâmplat
Ca chiar măiculița Corbii
Fugită-n țara Moldovii,
Babă
Slabă
Și-nfocată,
Dar la minte înteleaptă,
La cuvinte
Propiată
Și-n zărăfir îmbrăcată,
Vreo trei-patru oușoare
Duce Corbii la-nchisoare.
Și-n temniță de mâncare.
Lua târgul
Tot de-a lungul
Și uliți d-a curmezișul
Pe unele se-drepta,
P-altele
Se rătăcea.
Pân’ la temniț-ajungea.
Iar dacă mi-și ajungea,
Baba
Slabă
Și-nfocată
Dar la minte înteleapta,
La cuvinte
Propiată
Cu zărăfir îmbrăcată,
La fereastră s-așeză
Și din gură tot striga:
– Corbeo, maică, aici ești?
Corbeo, maică mai trăiești?
Spune-mi, maică, de ești viu,
Spune maichii, ca să știu;
Ca de-ai fi măicuța mort,
Să dau la popa de-un ort,
Cu popa sa te citesc,
De pomeni să-ți îngrijesc!
Corbea dao auzea,
Glasul că-i înțelegea
Și din gură-i răspundea:
– Maică, măiculița mea,
Parca tot sunt viu,
Dar numai sufletu-mi țiu.
În teminiță m-am uscat,
Că-n ea, de când am intrat,
Din chica ce mi-a crescut
Mi-am făcut
De așternut,
Cu barba m-am învelit,
Cu mustăți m-am ștergărit.
Aicea, când am intrat,
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau
Șerpoaicele
Și erau
Ca acele,
Broaștele –
Ca nucile,
Napârci –
Ca undrelele.
Acum sunt șerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaștele –
Ca ploscile,
Și napârci –
Ca butile.
De când, maică, am intrat,
Pic de vin n-am mai gustat,
Somn nu m-a mai apucat,
Pe toate ca le-am răbdat
Și pe toate le-aș răbda
De n-ar fi una mai rea,
C-o drăcoaică de șerpoaică,
Bat-o
Maica Precistă
S-a-ncuibat în barba mea.
Ea, maică, ca mi-a ouat,
Ouăle și le-a lăsat
În fundul salvarului,
Fundul pozunarului;
În sânul meu c-a clocit;
Și puii și-a colăcit
În sânul meu ca și-i crește
Și de coaste mă ciupește.
Unde, maică se zgârcește,
Inimioara mi-o racește!
Unde, maică, se întinde,
Inimioara mi-o coprinde!
Mă-sa, dacă-l auzea,
Mă-sa, mare, ce-mi făcea?
Nici o clipa nu pierdea,
Ci degraba că-mi pleca,
La cârciuma se ducea,
Mâna pe-o cofa punea,
Cinspreci oca vin turna,
Iute-napoi se-ntorcea
La fereastra c-o ducea
Și-n mâna Corbii c-o da.
Corbea, dacă mi-o vedea,
Tocmai din adânc ofta.
Ochii la cer îndrepta,
La Dumnezeu se gândea,
La Dumnezeu se uita.
Dumnezeu ca se-ndura,
Dumnezeu l-invrednicea
Și putere că-i dedea.
El, dacă se odihnea,
Cu ochii negri se uita,
Cofa cu mâna lua,
Într-o parte se lasa,
Cam intr-o râna se da,
Cofa la gura ducea,
Buze pe cofa Punea,
Si din cofa când sorbea,
Tocma-n fund ca-i rasufla.
Si când cofa arunca,
peste cap cofa când da,
Paisprece hoti dobora
Si pe loc ii omora.
Apoi cu ma-sa vorbea
Si din gura ce-i zicea?
Maica, maiculita mea,
Nu-i pacat de viata mea?
Stau in temnita bagat
Pentr-un palos ferecat,
De nu stiu cine furat,
Pentru Rosu bidiviu
Pentru Rosu meu zglobiu:
Alta vina nu mai stiu.
M-am gândit,
M-am razgândit
Si iata ce-am planuit!
Azi e sfânta sâmbata,
Mâine e duminica,
Chiar Duminica cea mare,
Zi de sfânta sarbatoare
Când ies domni la vânatoare
Si boierii la plimbare.
Tu, maicuta, sa teduci
Si pe voda sa-l apuci,
De departe sa-ngenunch,
Mâna, poala sa-i saruti,
De deaproape sa te rogi
Si din gura tu sa-i zici:
“Iarta, Doamne Stefan-voda,
Iarta, Doamne, pe Corbea,
C-o da bir ca birnicii,
Galeata ca nemesii,
Banetul ca vamesii
S-o fi-n rând cu boierii!”
Du-te, maica, si te-ntoarce,
Doar mânia i s-o-ntoarce.
Baba, unde-l auzea,
Baba nu mai astepta:
Chiar atuncea se ducea,
Drumul lui voda-l tinea
De departe-ncenunchea,
Mâna, poala-i saruta,
De d-aproape se ruga
Si dsin gura mi-i zicea:
– Iarta, Iarta, Doamne Stefan-voda,
Iarta, Doamne, pe Corbea,
Saracut de maica-sa,
C-o da bir ca birnicii,
Galeata ca nemesii,
Banetul ca vamesii
S-o fi-n rând cu boierii!
Stefan-voda-ntelegea
Unde baba-l atingea,
Si-n gura mare-i zicea:
– Baba Slaba
Si-nfocata,
Dar la minte Inteleapta,
La cuvinte Propriata,
Asculta, babo, la mine,
C-o sa-tti spui de Corbea bine.
Azi e sfânta sâmbata,
Mâine e duminica,
Chiar Duminica cea mare,
Zi de sfânta sarbatoare,
S-ai sa fii d-o soacra mare.
Lui Corbea, petceluit
Cu cinci litre de argint,
Fata mare i-am gasit,
Frumoasa cum nu e-n lume,
S-o cheama, babo, pe nume
Jupâneasa Carpena,
Adusa Din Slatina,
Numai din topor cioplita
Si din barda barduita,
Pe la vârf cam ascutita,
Pe la mijloc e strujita,
La tulpina varuita,
Pentru Corbe-al tau gatita.
Babo, am mai ingrijit
Lautari de i-am tocmit
Lautari de Bucuresti,
Pe galbeni imparatesti,
Cu papucii
Galbiori
Cu ceacsirii
Rosiori,
Când ii vezi, te infiori
Si te cutremuri sa mori!
Cât era ea de batrâna,
Sarea mai ca o copila:
Intr-o fuga alerga
Si la Corbea se ducea,
La temnita ajungea,
De fereastra se lipea,
Toate i le povestea.
Corbea, daca-mi asculta
Corbea greu se necajea
Si oftnd ii raspundea:
– Ci taci, maica, la naiba,
Ca asa e femeia:
Poale lungi si minte scurta,
Judecata mai marunta,
Cap legat, inima-ncinsa,
Si de minte necoprinsa.
Eu ti-am zis duminica,
Tu mi te-ai dus sâmbata.
Jupâneasa Carpena,
Adusa Din Slatina
Nu mi-e, maica, sotia,
Ci-mi este, maica, teapa
Sa ma cunune cu ea,
Saracut de viata mea.
Lautarii
Cine-mi sunt?
Vulturii ce zboara-n vânt
Cu penele zugravite,
Cu boturi de pietre scumpe,
Cu picioare Galbioare
Si de sânge rosioare.
Ei pe mine s-or lasa
cu carnea-mi s-or satura,
Cu sânge s-or adapa:
Iaca, maica, nunta mea!
Ma-sa unde-l auzea,
Imi ofta Si imi plângea,
Cu pumnii-n cap se batea,
Iar Corbea ce mi-i zicea?
– Lasa, maica, bocetul,
Ca sa nu-ti pierzi cumpatul,
Ca de pacatele mele
Oi da seama eu de ele.
Vaz ca nu vrea Dumnezeu
Ca sa scape Rosul meu:
D-o scapa el, ma duc eu.
De vrei, maica, eu sa scap
Du-te iute si degrab’,
Du-te-n tara Moldovii,
Du-te la grajdul Corbii,
La groapa cu sapte nuci,
Pe Rosul sa mi-l aduci,
Deselat si destolat,
Ca paunul nerotat;
Dar sa nu uiti, maica mea,
O pernita de subt sea,
Nici prea lunga,
Nici prea scurta,
Cusuta Cu pietre multeBâcsita
Cu pietre scumpe,
Si cioltarul de argint,
Face dâra pe pamânt,
Cum n-am vazut de când sunt
Si cu el de t-ei intoarce,
Sa vii la oras incoace,
Cu Rosul Legat de frâu,
Cu frâul Legat de brâu.
Iar voda, de l-o vedea,
La suflet l-o sageta:
El pe mine m-o chema
Sa-i incalec pe Rosul,
Ca sa-i vada umbletul.
Du-te, maica, si sa vii
Ca tot oi fi printre vii.
Unde baba l-auzea
Tistimel imbrobodea,
Cararuia-si apuca
Si mergea, mare, mergea
Pâna colo-n Moldova,
Cum ii zise corbea.
Acolo de-mi ajungea,
Sapa-n mâna de lua,
Tot gunoiul rascolea,
Si, trei ceasuri de-mi sapa,
Grajd de piatra ca gasea
Si pe Rosu-l destupa.
La use când ajungea,
Lacat la use gasea,
Lacat mare cât cofa
Pe cheier, mare, chema,
Douasprece chei cata
Pa când le potrivea,
Lacatul ca-i descuia
Baba usa deschidea
Si pe Rosu când vedea,
Ochii i se-ntuneca.
Cu jaratec il hranea,
Cu apa il adapa,
Cu vinisor il spala.
Baba, mare, ca-mi lua
Si pernita de supt sea,
Cusuta Cu pietre multe,
Bâcsita Cu pietre scumpe
Si cioltarul de argint
Face dâra pe pamânt.
Rosul din gura-i zicea:
– Sterge-ma, batrâna mea,
Ca v-o fi, babo, pacat
Aici de când m-ati bagat:
Ca mi-am intrat tretior,
S-acuma ies batrâior.
De capastru de-l lua
S-afara de mi-l scotea,
Vânt de vara
Mi-l batea,
Vânt de seara
‘L-adia.
Rosul mi se-nviora,
Ochii roata ca-si facea,
Pretutindeni se uita,
Toata tara coprindea,
Si-n tafturi De se umfla,
Pamânturi Cutremura,
Si-ncepea de râncheza,
Casele a rasuna,
Casele se darâma,
Numai stâlpii ramânea.
Si se uita:
Cata, mare, pe Corbea!
Baba pe Rosu-l lua,
De capastru-l aducea,
La oras ca-mi ajungea.
Când pe ulita intra,
Rosul, mare, râncheza:
Negustori se spaimânta,
Boieri afara-mi iesea,
Toti pe Corbea ca-mi vorbea
Si din gura mi-si zicea:
– Parc-ar fi scapat Corbea!
Cine pe baba-ntâlnea,
Cine pe Rosu vedea,
Tot mereu ca-mi intreba:
– Nu ti-e Rosu de vânzare,
Sa-ti dâm galbeni si parale,
Ori sa faci d-un schimb cu noi,
Pentru unul sa-ti dam doi,
Ti-om plini pâna la trei?
Dar baba ce raspundea,
Dar baba ce le graia?
– Nu mi-e Rosu de vânzare,
Nu mi-e Rosu de schimbare,
Ci-mi este de daruiala
Cui o da pe Corbe-afara!
Negustori, cum auzea,
Boieri, când intelegea
Babei, mare, raspundea:
Du-te, baba, la naiba,
Nu ti s-ar plini vorba!
Când era Corbea prin tara,
Ne facea Si de ocara,
Ca daca ne jafuia
Si daca ne inmuia,
Când ii mai ziceam ceva,
Maciuca ca-mi scutura
Si de spete Ne-ndoia
Si neveste Ne rapea
Si cu ele Se plimba!
Ea la temnita mergea
Si lui corbea-l arata,
Iara Corbea mi-onvata
Ce sa faca maica-sa.
Foicica s-o lalea,
Baba ici, baba colea,
Baba-mi bate ulita
Tot cu Rosu dupa ea,
Pe Rosul
Tragând de frâu,
Cu frâul Legat de brâu.
Si mergea, mare, mergea
Pân’ la curte mi-ajungea.
Dar la curte ce era,
Dar la curte ce gasea?
Voda-n palme ca batea,
Divan mare c-aduna:
Toti boierii ca chema,
Toti boierii ca-mi venea
Ca sa-nsoare pe Corbea
Cu mireasa
Carpena,
Adusa
Din Slatina,
Si sa-i faca nunta mare
Ca-ntr-o zi de sarbatoare.
Iaca, mare, se-ntâmpla
Ca si baba mi-si trecea,
Pe Rosul
Tragând de frâu,
Cu frâul
Legat de brâu.
Stefan-voda, de-l vedea,
De fereastra
Se lipea,
Barba-n gura
Sumetea,
La boieri ca-l arata,
Râvna-n suflet le intra.
Si ei, mare, ce-mi facea?
Slugulitele ce-avea,
Calarasii ce-i slujea
Ei la baba trimitea
Ca sa-ntrebe pe baba
De-i Rosu de Pe Rosul
Tragând de frâu,Cu frâul
Legat de brâu. mânzare,
Tot pe galbeni si parale,
De-i Rosu de schimbare,
pentru unul sa-i dea doi,
Sa-i plineasca pân’ la trei.
Dar baba ce raspundea?
Baba una c-o tinea:
Nu mi-e Rosu de vânzare,
Nu mi-e Rosu de schimbare,
Ci-mi este de daruiala
Cui mi-o sta pe el calare.
Voda, dac-o auzea,
Boierii, daca vedea,
Pe slujbasi ca trimetea
Sa-ncalice pe Rosul,
Sa le-arate umbletul,
Ca le-a râmnit sufletul.
Slugi la Rosu se ducea,
Slugi la el navala da,
Mâna pe dârlogi punea,
Pe spate mi-l neteza,
De sea ca se sprijinea.
Rosul nimic nu facea,
Far’ de numai c-astepta
Calaretul când sarea,
S-atunci bine ca-i venea,
Numa-n tafturi se umfla
Si departe-l azvârlea,
Fierea-ntr-insul catranea,
Mort pe js il asternea.
Trânti o data, de doua,
Trânti mare pân’ la noua
Când… baba daca-si vedea,
Mila ca i se facea,
La Stefan-voda mergea
Si din gura mi-i zicea:
– D-alei, Doamne Stefan-voda,
Copil esti, Ori tot mai cresti?
Nu-ti mai fereca oastea,
Ca nimeni n-o-ncalica,
Afar’ numai de corbea!
El singur l-o-ncalica,
Sa v-arate umbletul
Cum n-a mai vazut omul!
Stefan-voda mi-auzea
Si din palme ca-mi batea,
Porunca la slugi dedea
Ca s-aduca pe Corbea,
Ca-l asteapta si curtea,
Si curtea si mireasa.
Slujitorii ca-mi pornea
Si pe Corbea ca-l scotea,
Si pe Corbea-l aducea
Pe doua roate de plug,
Cu lantusul pus la gât
Si la piept petceluit
Cu cinci litre de argint,
Cum n-am mai vazut de când sunt.
Corbea-n curte când intra,
Cocoane se spaimânta,
Boierii cruce-si facea
De urât ce mi-l vedea:
barba
‘I bate genunchiul,
Chica ii bate calcâiul;
Barba si mustatile
‘I-acopera mâinile;
Genele, Sprâncenele
‘I-nfasoara bratele,
Atunci voda, de-l vedea,
Ce din gura ca-i zicea?
– Corbeo, nu mai suspina
Ca sosit si ziua ta:
Ca azi mi te-om cununa,
Ca sa joci la nunt ta.
Pan’ s-o gati mireasa,
Ia-ncaleca pe Rosul,
De ne-arata umbletul,
Ca ne-a secat sufletul.
Dar Corbea ce-i raspundea
Si din gura ce-i zicea?
– Cum o vrea maria-ta,
Dar sa-ncalic n-oi putea,
Ca mi-e legata mâna;
Iar d-ai frica c-oi scapa,
Zi sa-mi lege
Pe dreapta,
Sa-mi dezlege
Pe stânga.
Si când vorba-si ispravea,
Stefan-voda poruncea
Si pe stânga-i slobozea.
Cxorbea, mare, ce facea?
Iar la voda se-ntorcea
Si din gura mai zicea:
– Sa-ncalic, maria-ta,
Teama mi-e ca n-oi putea
cand pe Rosu-ncalicam,
Mâinile catusi n-aveam,
Nici eram petceluit
Cu cinci litre de argint
De la pipt si pân’ la gât.
Stefan-voda, de-auzea,
Stefan-voda poruncea,
Pe toate le farâma.
– Incalica! ii zicea.
Corbea, mare,-i raspundea:
– De ti-e frica c-oi scapa,
Leaga-mi, Doamne, pe dreapta,
Dar sa-ncalic n-oi putea.
Când pe Rosu-ncalicam,
Frumusel ca ma tundeam:
Radeam Barba Voiniceste,
Lasam Chica Haiduceste,
Dar acum nu ma cunoaste
Si la mine nu se lasa!
Stefan-voda ce facea?
Stefan-voda poruncea
Si pe Corbea ca-l tundea
Si pe Corbea a-l radea,Ca cu minte judeca
Ca tot l-asteapta teapa.
Corbea se mai invârtea,
Corbea pe Rosul privea
Si din gura ce zicea?
– Gata sunt, maria-ta,
Dar stii, Doamne, au nu stii,
când pe Rosu-ncalicam
Ce fel de haine purtam?
Pe Rosu, Doamne, puneam
Ast cioltar, tot de argint,
Lat si lung pân’ la pamânt,
S-asta perna tescuita,
Cu pietre scumpe-mbâcsita,
Si ma armam Soldateste,
Si ma-mbracam Chip domneste:
Rosul ca ma cunostea,
Rosu singur se pleca.
Stefan-voda, d-auzea,
Si mai mult se-nfierbânta,
Si mai mult la cal poftea.
Hainele Ca-si dezbraca,
Armele ca mi-s scotea
Si lui corbea le-arunca.
– Ci-ncalica! ii zicea.
corbea, mare, se plkeca,
Corbea, mare, le-mbraca.
De Rosu s-apropria,
Cruce mare ca-si facea
Si-n minte ca mi-si zicea!
“Multamesc lui Dumnezeu
Si de bine si de rau!
De-nalic pe Rosul meu ,
Acu-mi scapa capul meu!”
El la Rosu se ducea,
Frumusel ca-l netezea,
Haiduceste-i fluiera,
Iar Rosu ca-i râncheza.
Picioru-n scara punea,
Dar piciorul
Nu-ncapea,
Si-atunci semnul
Ca-i facea:
Rosul, mare,-ngenunchea
Pâna Corbea ‘Ncaica.
Toata curtea se mira!
Dar Corbea ce mai facea?
Catre voda se-ntorcea
Si din gura-i mai zicea:
– D-alei, Doamne Stefan-voda,
De ti-e frica c-oi scapa,
Zavoreste-ti Curtile
Si inchide-ti Portile,
De la poarte cea mai mica
Pân’ la poarta cea mai mare,
Fiindca Corbea e calare:
Mai armeaza-ti Slugile
Si-ntareste-ti Strajile,
Sa te lase grijile:
Pune, Doamne, dorobanti,
Mai marunti si mai inalti,
Unii Tot cu pusca Plina,
Altii Cu sabie’N mâna
Sa dau Rosului drumul,
Sa v-arate umbletul,
De ti-e drag ca sufletul!
Stefan-voda se-ntorcea,
Cu boieri se sfatuia
Si boierii ce-i zicea?
– Dac-ai face, Doamne,-asa,
N-are pe unde scapa,
Ca nu-i uciga-l crucea!
Stefan-voda i-asculta
Si porunca poruncea:
Strejile Ca intarea,
Portile mi Ca incuia,
Curtile Ca zavora
Si cu mintea cugeta:
“N-are pe unde scapa,
Ca nu-i Uciga-l crucea!”
Iata Corbea ca-ncerca
Iata Corbea ca-mi pornea.
Drumul Rosului când da,
Brazda neagra revarsa;
Când cu Rosu-l frâncuia,
Cu copita când lovea
Pietrele ca scapara,
Braza rosie varsa:
Câ e brazda plugului
Atât e a Rosului!
Odata curtea-nvârtea,
Iar când fu de-al doilea,
Printre lume se baga:
De ma-sa s-apropia
Nimeni seama nu-i baga
Iara daca s-apropia,
Mâna pe a-sa punea
De-a-ncalare-o arunca,
Lânga el c-o aseza.
Si-mi pornea, mare, pornea,
Curtea mare de-nvârtea,
Curtea mare ocolea,
Ocolea de-a doilea.
Dar pe când se invârtea,
Ochii-si negri d-arunca,
Zid d-a curmezis imi sta.
Si, când bine ca-i venea,
Unde zidul’Nalt era,
Pe Rosul Ca-l sprijinea,
Pe Rosul ca-l repezea,
Si Rosul ca-mi sforaia,
Dincolo de zid sarea
Cu Corbea si cu ma-sa:
Toata curtea-marmurea!
Atunci Corbea se oprea,
Cu Stefan-voda vorbea
Si din gura-l judeca:
– D-alei, Doamne Stefan-voda,
Ce ti-am fost eu vinovat
De-n temnita m-ai bagat?
Telegari nu ti-am furat,
Cocoana nu ti-am luat,
Copii nu ti-am pradat:
Tu-ntemnita m-ai bagat
Si m-ai tinut nemâncat,
Nemâncat, neadapat,
Ca p-un mare vinovat,
Sa stau cu serpoaicele
Si sa-mi cânte broastele,
Sa hranesc napârcile.
Acum, Doamne Stefan-voda,
Ai oameni Ca sa-ndrazneasca
Cu cai buni sa ma goneasca,
Ca sa ma mai logodeasca
Cu mireasa cea domneasca,
Cu mireasa Carpena,
Adusa Din Slatina?
Cum zicea Si cum vorbea,
Pinteni Rosului ca da
Si, mare, daca-mi pleca
Inc-o data-i mai zicea:
– Ramâi, Doamne, sanatos,
Ca la bune mâini ti-am fost!
Iara voda-i raspundea:
– Nu este din vina ta,
Ci mi-e chiar greseala mea.
Umbla, Corbeo, sanatos,
ca un trandafir frumos,
Ca la bune mâini mi-ai fost!
Si când Corbea se ducea,
Corbea, mare, tot zicea:
– D-alei, Doamne Stefan-voda,
D-o da bunul Dumnezeu
Sa faca pe gândul meu,
Stiu ca bine ti-ar mai fi
si de mine-ai pomeni,
Numai eu sa mi te-apuc
De vreo doi-trei pasi la câmp!
Corbea, mare, ce-mi facea?
El p-atât nu se lasa:
La temnita se ducea,
O oca de vin umplea,
Pe vataf ca mi-l chema
Si din gura mi-i zicea:
– Poftim, vere, vin de bea,
Ca si eu m-am inbatat,
Fiindca voda m-a iertat!
Vataful, când auzea,
Vataful se bucura:
Oca din mâna-i lua
Si la gura c-o ducea.
O ducea, ori n-o ducea,
Ca Corbea nu-l adasta:
Mâna-n par ca mi-i punea,
Cu gura mi-l judeca:
– Nu ti-a fost, mai, de pacat
Ca de viu tu m-ai mâncat?
Douazeci si sapte ai
Stii cum ma mai chinuiai!
Cum din gura-l judeca,
Palosul domnesc scotea;
Sapte bucati il facea,
Si de par il apuca,
Capu-n temnita-i zvârlea,
Trupu-afara ramânea
Si la câini, mare, ca-l da,
Iar din gura-i mai zicea:
– Mai vataf, minte sa tii
L-altul de hac sa nu vii
Si sa-nvete de la mine
Cine-o mai face ca tine!
Iar d-ai daca pornea
Si pe Rosu-ncalica,
Tot la curte se-ntorcea:
Drept pe poarta ca intra,
Ca nimeni nu-l astepta.
Stefan-voda ce-mi facea?
Cu boieri se sfatuia
Si la masa-i ospata.
Corbea, daca-mi ajungea,
De pe cal descalica,
Tocma-n casa ca-mi intra.
Stefan-voda tremura,
Boierii incremenea.
De frica ce le era,
Ei la masa ca-l poftea.
Dar Corbea ce mi-si facea?
El la masa nu sedea’N pragul Usii se punea,
Palosul In mâini ca lua,
Mânecile-si sumetea,
Pe boieri ca mi-i taia:
Sânge la glezne era.
Apoi Corbea se scula,
Iar pe Rosu-ncalica,
Si pe Rosu-l repezea,
S-apuca de mi-si mergea
Tot în țară ungurească,
Acolo să haiducească.
Boierașii să-mi trăiască,
Pe lăutar să-l cinstească,
Că boieri s-or pomeni
Până soare-n cer o fi!

The post Corbea Haiducul first appeared on Povesti Scurte.

The post Balada lui Constantin Brâncoveanu first appeared on Povesti Scurte.

The post Tudorel first appeared on Povesti Scurte.

Într-o verde grădiniţă

Şade-o dalbă copiliţă

Pe-aşternut de calonfiri,

La umbră de trandafiri.

Trece-un voinicel cu grabă,

Şi din fugă o întreabă:

– Spune-mi, dalbă copiliţă,

Cu rumena ta guriţă,

Eşti nevastă, ori eşti fată,

Ori zâna din ceri picată?

– Nici nevastă sunt, nici fată,

Nici zână din ceri picată,

Ci sunt floare garofiţă,

Răsărită-n grădiniţă;

Dar tu, voinicele, spune,

Eşti însurat, ori eşti june?

– Eu sunt, dragă, Brumărelul,

Îi răspunse voinicelul.

Eu vin seara, pe răcoare,

De mă culc pe sân de floare,

Şi când plec voios, cu soare,

După mine floarea moare!

The post Brumărelul first appeared on Povesti Scurte.

The post Brumarul first appeared on Povesti Scurte.

Vino de ne udă;

Paparudă, rudă,

Vino de ne udă;

Ca să-nceapă ploaie,

Să curgă şiroaie

Cu găleata, leata

Peste toată zloata:

Unde dă cu maiul,

Să crească mălaiul,

Unde dă cu sapa

Să curgă cu apa.

Hai, Catrino să sărim,

Paparudele,

Că ştii iarna ce păţim,

Paparudele,

Ca pasărea prin copaci,

Paparudele,

Ploaie multă să faci,

Paparudele.

The post Paparuda first appeared on Povesti Scurte.

La Picior-de-Munte,

Pe dealuri mărunte,

Prin plaiuri tăcute,

De vânturi bătute,

Urcă şi scoboară

Şi drumul măsoară

Trei turme de oi,

De oi tot ţigăi,

Cu harnici dulăi,

Ş-un mândru cioban,

Tânăr moldovean,

Cu trei dorojani,

Feciori de mocani.

Sub poale de munte,

Pe dealuri mărunte,

Prin crânguri tăcute,

Apa-i răcoroasă,

Frunza e umbroasă

Şi iarba pletoasă

Apa de băut,

Frunza de şezut,

Iarba de păscut.

Foaie ş-o lalea,

Cioban, d-ajungea,

Crângul de vedea,

Stân-apropia,

Semn i se făcea

Şi-n loc se oprea,

Dulăi odihnea

Pe gânduri cădea.

Dar pe când şedea

De se tot gândea,

O oaie bârsană,

Oaie năzdrăvană,

Nici iarbă păştea,

Nici apă nu bea,

Nici umbra-i plăcea,

Ci mereu umbla

Şi mereu zbiera.

Cioban, d-o vedea,

Lângă ea se da

Şi mi-o cerceta

Şi mi-o întreba

– Oiţă, oiţă,

Oiţă plăviţă,

Oiţă bălană,

Cu lână bârsană,

De trei zile-ncoace

Guriţa nu-ţi tace!

Apa rău îţi face,

Ori iarba nu-ţi place,

Ori nu-ţi vine bine

Să mai fii cu mine?

Oiţa bârsană,

Oaie năzdrăvană,

Dacă-l auzea,

Din gură-i zicea

– Stăpâne, stăpâne,

Stăpâne jupâne,

Drag stăpân al meu,

Dat de Dumnezeu,

Iarba mie-mi place,

Apa rău nu-mi face

Şi mult îmi e bine

Să fiu tot cu tine,

Dar gura nu-mi tace

De trei zile-ncoace,

Că semn mi se face

Că ăi dorojani,

Feciori de mocani,

Sunt trei veri primari,

Şi ei mi s-au dus,

S-au dus în ascuns

De s-au domuit,

Şi mi s-au vorbit,

Şi mi s-au şoptit

La apus de soare

Să mi te omoare

Sub poale de munte,

Prin crânguri tăcute,

Oi când aromesc

Şi câini ostenesc.

Cioban, d-auzea,

Cu oaia vorbea,

Din gură-i grăia

– Oiţă, oiţă,

Oiţă plăviţă,

Oiţă bălană,

Cu lână bârsană,

De eşti năzdrăvană

Şi dac-ai văzut

Semn că-ţ’ s-a făcut

Şi d-ai auzit

Cum s-au domuit

Şi cum s-au vorbit

Şi cum s-au şoptit

Ăi trei dorojani,

Feciori de mocani,

Slugi de nouă ani,

Dacă m-or urî

Şi m-or omorî,

Vina lor o fi,

Păcat ş-or plăti.

Iar tu, oaia mea,

Să le spui aşa,

De te-or asculta

Io, cât am trăit,

Oi am îngrijit,

Câinii am hrănit,

Pe ei i-am plătit;

Să le mai spui iar,

De n-o fi-n zadar,

Ca să mă îngroape

De stână aproape,

Oi ca să-mi privesc,

Dor să-mi potolesc,

Spre partea de luncă,

Aproape de strungă,

Strunga oilor,

Jocul mieilor,

Dorul bacilor,

În dosul stânii,

Să-mi auz câinii,

Că ei, d-or lătra,

Stăpân c-or chema;

Să le mai spui iar,

De n-o fi-n zadar,

Să le spui aşa,

De te-or asculta

Când m-or îngropa

Şi m-or astupa,

Să-mi puie la cap

Ce mi-a fost mai drag

Căvălaş de soc,

Mult zice cu foc;

Căvălaş de os

Mult zice duios;

Căvălaş cu fire,

Mult zice subţire;

Vânt când o sufla,

Fluier o cânta,

Oile-or sălta

Şi s-or aduna,

Câinii-or auzi,

La mine-or veni,

La mine s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrămi de sânge.

Şi tu, oaia mea,

Tu, dac-ăi vedea

O mândră fetiţă

Cu neagră cosiţă

Prin crânguri umblând,

Din gură cântând,

Din ochi lăcrămând,

De mine-ntrebând,

Să nu-i spui că sunt

Culcat sub pământ,

Ci că m-am tot dus,

Dus pe munte-n sus,

Prin vârfuri cărunte

Dincolo de munte,

Căvălaş să-mi dreg,

Flori ca să-i culeg

Pentru nunta mea

Ce-o să fac cu ea.

Vorba nu sfârşea,

Dorojani venea

Şi se repezea

Şi mi-l răpunea,

Turmele să-i ia.

Iar de-l omora,

Ei mi-l îngropa

La brâu de perdea,

‘N strunga oilor,

Jocul mieilor,

Dorul bacilor;

În dosul stânii,

Unde dorm câinii.

Ei, de-l îngropa,

La cap îi punea

Căvălaş de soc,

Mult zice cu foc;

Căvălaş de os

Mult zice frumos;

Căvălaş cu fire,

Mult zice subţire.

Vântul, când bătea,

În caval sufla,

De jale-mi cânta,

Oi că se strângea,

Câini că s-aduna,

Oile plângând,

Câinii tot lătrând,

Pe stăpân chemând.

Aşa, tot aşa,

Vremea vremuia,

Dar oaia bârsană,

Oaia năzdrăvană,

Ea se tot uita

Şi nu mai vedea

Pe mândra fetiţă,

Cu neagră cosiţă,

Prin crânguri umblând,

Din gură cântând,

De el întrebând,

Să-i spue că-i dus,

Dus pe munte-n sus,

Dincolo de munte,

Prin vârfuri cărunte,

Căvălaş să-şi dreagă

Şi flori să-i culeagă.

The post Oaia năzdrăvană first appeared on Povesti Scurte.