Un zmeu cu-o coadă lungă şi cu-o zbârnâitoare
De tot răsunătoare,
Văzându-se odată sub nouri ridicat,
La fluturul din vale, acestea au strigat:
– Zburdalnică fiinţă!
Tu, care toată ziua cu-atâta uşurinţă,
Te-alungi tot după flori,
De ce nu cutezi oare să te ridici ca mine,
Să răspândeşti în aer miroase şi fiori?
Mi-e milă, zău, de tine,
Căci în întinsul spaţiu abia te mai zăresc.
– O, nu-ţi mai fie milă, lui fluturul îi zice.
Eu soarta-ţi n-o doresc.
Tu zbori legat,
Eu liber mă desfătez aice
De flori înconjurat.
A ta zbârnâitură e şărlătănerie;
Chiar starea ta atârnă de vânt şi de copii;
În fine, tu eşti jucărie,
Iar eu sunt dintre vii.
Aşa şi între oameni sunt şarlatani, sunt zmei,
Ce zbârnâiesc, se-nalţă cât vântul lor le bate;
Iar cum a lui suflare ori stă, ori se abate,
Ca vântul cad şi ei.